Listeaza

Traseul III: Vampiri, vrăjitori, miracole

Traseul III

Vampiri, vrăjitori, miracole

 

Târgu Mureş – Sovata – Sighişoara – Drăculea Bandului – Târgu Mureş 

 

TÂRGU MUREŞ. Municipiu reşedinţă de judeţ (atestat din 1300). Aeroport internaţional. Obiective turistice: Cetatea (1602-1653). Biserica cetăţii (1442). Catedrala ortodoxă (1933-1938). Biserica din lemn Sf. Arhanghel Mihail (1793) pictată în 1814. Palatele Tholdalagi (1762) în stil rococo, Teleki (1797-1803), Apollo (1820). Clădirile fostei Procuraturi (1789), fostei prefecturi (1748). Casele Kendeffy (1782), Haller (sec. XIX), Gorog (sec. XIX). Palatul Culturii (1911-1913) cu Sala de Oglinzi şi vitralii, picturi din folclorul local. Teatrul Naţional (1977). Biblioteca Teleki cu cărţi şi incunabule rare. Muzeul Bolyai. Statui, monumente. Muzee, teatre, filarmonică. Zoo. Complexul de agrement „Week-end”. În cetatea medieval numeroase manifestări cultural-artistice: Zilele târgumureşene, Festivalul vinului şi al tradiţiilor populare, Festivalul jocului din bătrâni etc.

Trebuia să vină Evul Mediu pentru ca vrăjitorii, consideraţi drept slujitori ai diavolului, să devină o temă predilectă pentru teologii creştini. De aici, până la prigoana celor bănuiţi de vrăjitorie nu era decât un singur pas. Desele molime, catastrofe naturale sau alte nenorociri erau puse de către oamenii creduli şi bigoţi tot pe seama vrăjitorilor. Rugurile au împânzit Europa de Vest. Ajungea un singur denunţ, o bănuială vagă ca cineva să fie etichetat drept vrăjitor şi să ajungă carne bună de ars pe rug. De isteria vrăjitorească nu a fost scutită nici Transilvania. Foarte puţini ştiu că la Târgu Mureş au fost ultimele auto-da-fe-uri din Europa, într-un continent care se trezea din bigotism şi ignoranţă. Dat fiind că cei doi au fost condamnaţi de un tribunal laic, format din consilieri locali, acum câţiva ani am încercat să-i determinăm pe urmaşii lor să-i reabiliteze moral, având drept exemplu reabilitările Ioanei d’Arc sau al vrăjitoarelor de la Salem. Istoria cunoscută a proceselor de vrăjitorie consemnează că ultima vrăjitoare arsă pe rug în Europa s-a numit Maria Renata şi a căzut pradă ignoranţei şi flăcărilor la Mossau în 1749. Dar, cercetări în arhive din ultimele decenii au descoperit că ultima vrăjitoare arsă pe rug şi-a săvârşit supliciul în 1752 la Târgu Mureş, iar ultimul vrăjitor, tot aici în 1753. Târgu Mureş a fost şi este una dintre cele mai importante localităţi din Transilvania, atât din punct de vedere economic cât şi cultural. Prima sa atestare documentară datează din 1300 sub denumirea de Forum Syculorum (Târgul secuilor), pentru ca în 1332 să primească denumirea de Novum Forum Syculorum (Noul târg al secuilor), de-a lungul timpului maghiarii denumindu-l Marosvásárhely (Târgul de pe Mureş), germanii Neuemarkt (Târgul nou), iar negustorii greci drept Agropolis (Târgul cerealelor). De-a lungul secolelor a avut o viaţă agitată, fiind pustiită deseori de turci, tătari sau de conflicte interne. Cu toate acestea, viaţa a reuşit să redevină la normal, târgul regăsind-şi atât vocaţia comercială cât şi pe cea culturală. Mijlocul secolului al XVIII-lea a reprezentat o perioadă tulbure, alternând între războaie crâncene şi perioade de prosperitate economică şi culturală. În istoria culturală a Europei această perioadă este denumită drept „Secolul luminilor” datorită creaţiilor unor genii ca Montesquieu, Voltaire, M.V. Lomonosov, J.J. Rouseau, Diderot, Adam Smith sau Immanuel Kant. Din punct de vedere politic, rivalităţile dintre marile puteri europene au condus la războaie crâncene, cum ar fi cel austro-turc (1716-1718) încheiat prin Pacea de la Belgrad (1739). Nici Transilvania sau Banatul nu a fost scutiţi de convulsii sociale, de multe ori acestea transformându-se în revolte deschise (Baia Sprie – 1726, minerii din Banat – 1733, răscoala de la Arad – 1735, răscoala ţărănească din Banat – 1737 etc.). În orice caz, mijlocul de veac poartă amprenta conducerii autoritare a împărătesei Maria Tereza. Secolul a început pentru târgumureşeni sub auspicii deloc favorabile. Oraşul abia a reuşit să-şi revină cu greu  din şocul provocat de pustiirea turco-tătară din 1658, când noi nori negri s-au adunat deasupra locuitorilor: stăpânirea autocrată habsburgică. Între 1703-1711, principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea i-a chemat pe ardeleni la luptă împotriva habsburgilor. Mulţi târgumureşeni au răspuns cu entuziasm acestui apel. De altfel, Rákóczi a fost ales principe într-o dietă extraordinară ţinută la Târgu Mureş. Ca şi cum toată atmosfera de teamă provocată de starea conflictuală nu ar fi fost de ajuns, epidemia de holeră din 1709 a decimat populaţia oraşului. Iar după eşecul mişcării principelui, jugul habsburgic s-a manifestat şi cu mai multă vehemenţă. Pentru un om al zilelor noastre, este greu de închipuit cum arăta oraşul veacului XVIII. Centrul civic şi administrativ era constituit în zona actualei Pieţe Bolyai, iar unde acum se află Piaţa Trandafirilor era locul târgului, înecat în praf şi de strigătele neguţătorilor. Mureşul curgea aproape de centrul oraşului, iar în zona unde actualmente se află Cartierul Unirii, se aflau numeroase mlaştini şi lacuri desecate abia în sec. XIX. La principalele intrări în oraş se aflau vămi unde negustorii trebuiau să-şi declare marfa şi să plătească taxele aferente. Singurul loc neschimbat este reprezentat de Cetate şi de Biserica Cetăţii, construcţii ridicate la începutul secolului al XVII-lea. În gravurile de epocă se vede extrem de clar că zona cetăţii era izolată, existând doar puţine clădiri civile. Dat fiind că oraşul se afla la răscrucea marilor drumuri comerciale, pe lângă importanţa economică a avut şi una culturală şi universitară, celebru fiind Colegiul reformat care a creat numeroase generaţii de cărturari. Cu toate că Europa trăia în plin „Secol al luminilor”, transilvănenii continuau să creadă într-o serie de superstiţii şi credinţe în făpturi fabuloase. Astfel, localnicii erau fermi convinşi că mai există vampiri, strigoi, moroi, vârcolaci sau alte făpturi venind din zona crepusculară şi aducătoare de nenorociri. Şi, nu în ultimul rând, mai credeau în existenţa vrăjitoarelor. Dacă se isca o molimă, recolta era proastă sau cuiva i se întâmpla vreo nenorocire, vinovat era o babă-vrăjitoare care prin metode diabolice, vrăji şi blesteme aducea tot soiul de nenorociri. Incertitudinea vieţii de zi cu zi, coroborată cu bolile care secerau zeci de vieţi şi cu şirul de ani cu recolte dezastruoase, au determinat revigorarea fricii de vrăjitoare. Drept urmare, a început o frenetică vânătoare de vrăjitoare. În localităţi limitrofe oraşului au fost arşi pe rug 4 persoane, toate acuzate de vrăjitorie, în perioada 1713-1746. În timpul prefectului Gőrőg Győrgy. Farkas Borbála era moaşă în Târgu Mureş. Ea a fost acuzată de vrăjitorie şi în „procesul mamut” care a polarizat atenţia comunităţii au fost audiaţi 104 martori, dintre care 78 au depus mărturie în defavoarea acuzatei. Procesul, desfăşurat sub conducerea unui tribunal laic, a fost prezidat de un judecător din Baia Mare, Székely Gergely, acuzarea fiind reprezentată prin trei consilieri locali (Szabó Nagy István, Csirke László, Borbély József). Acuzata nu a avut drept la un apărător. Ce i se reproşa moaşei? În primul rând că putea să prezică sexul noului născut (un lucru de altfel normal pentru orice moaşă cu experienţă). A fost acuzată că ar fi un soi de piază-rea, care aduce nenorociri pentru noii născuţi. Aţi martori o acuzau că folosea leacuri necunoscute pentru a însănătoşi copiii, iar când tratamentul nu dădea roade o acuzau de practici vrăjitoreşti. O altă martoră (Kártyás Helena) afirma că inculpata a pătruns în toiul nopţii în casă pe gaura cheii (!!!), dar nu s-a putut apropia de pat datorită icoanelor atârnate pe perete şi drept urmare acuzata a plecat scoţând vaiete înfiorătoare. O fostă prietenă a ei (Moldovan Elisabeta) a declarat că a văzut-o pe Borbála transformându-se într-o gâscă albă. Mai mult decât atât, numeroşi martori au jurat cu mâna pe Biblie că au văzut-o pe acuzată zburând pe o coadă de mătură deasupra Pădurii Mari (actualul Platou Corneşti) unde împreună cu alte vrăjitoare participa la sabaturi în prezenţa lui Satan. Farkas Borbala a respins toate acuzaţiile. Drept urmare, Tribunalul a decis să se ia măsura torturii prin „supliciul apei” (victima era ţinută cu capul într-un ciubăr de apă până îşi pierdea cunoştinţa). Nereuşind să suporte repetatele torturi, femeia şi-a mărturisit vina de a fi vrăjitoare. Pe 12 aprilie 1752 a fost condamnată la moarte prin ardere pe rug, sentinţa fiind dusă la îndeplinire pe data de 28 aprilie, în faţa unui grup numeros de localnici care au venit la execuţie ca la un spectacol de zile mari. Acuzata nu a avut drept nici la apel şi nici la recurs. Despre ultimul vrăjitor ars pe rug, Oláh János, se ştie mult mai puţin. Cronicile spun că a fost condamnat pentru „hoinăreală (vagabondaj) şi vrăjitorie.” Nu se cunoaşte conţinutul actului de acuzare, doar faptul că execuţia nefericitului om a avut un curs tragi-comic. După ce s-a aprins rugul, legăturile s-au desfăcut şi omul a luat-o la sănătoasa. Gloata care a rămas pentru o clipă consternată s-a luat după condamnat, numai că acesta fugea atât de iute încât erau incapabili să-l ajungă din urmă. Atunci, unuia dintre urmăritori i-a venit o idee şi i-a strigat lui Oláh să se oprească, motivând că cel care scapă de pe eşafod este graţiat în mod automat. Credul, Oláh s-a oprit. Imediat a fost înşfăcat şi aruncat pe rugul în flăcări ca un balot. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dacă mă ardeţi, veţi avea slănină pe lumea ailaltă.” Toate acestea s-au petrecut în data de 11 iulie 1753. Mai există şi astăzi locuri care amintesc de acele sinistre procese. În Piaţa Bolyai se află vechea primărie şi tribunalul (astăzi Curtea de Apel), iar puţin mai departe, se află cetatea, loc de încarcerare al condamnaţilor. Tot în preajmă se află o casă în renovare, cu turn, Casa Palffy (sec. XVII), una dintre cele mai vechi din oraş. Tradiţia orală o denumeşte Casa Călăului şi îl denumeşte drept reşedinţă a călăilor oraşului. Acest lucru este doar legendă, clădirea fiind reşedinţa judecătorilor şi prefecţilor oraşului, renumiţi pentru cruzimea lor, drept pentru care au fost denumiţi „călăi”. Tot o legendă spune că imobilul este bântuit de fantoma unui elev al Colegiului, ucis într-un duel în sec. XIX. În zona unde se află restaurantul „Cocoşul de aur”, în secolul XVIII se afla locul execuţiilor. La mijlocul veacului XVIII pe aici curgea Mureşul şi exista un pod de lemn, ce reprezenta şi unul dintre punctele vamale al urbei. Tot aici se înălţa şi Capela Sfântului Nepomuc (sfântul patron al drumeţilor şi al târgoveţilor). Rugurile care se înălţau aici se deosebeau destul de mult de imaginea care este reprezentată în gravurile epocii. Pe un piedestal construit din vreascuri se aşeza osânditul care era legat de un ţăruş. De jur-împrejur se puneau baloturi de paie, după care călăul aprindea vreascurile de dedesubt. De cele mai multe ori victima murea asfixiată de fumul înecăcios, înainte să fie mistuită de flăcări. Lumea, adunată cu mic cu mare, asista ca la un spectacol, execuţiile fiind unele dintre rarele „distracţii” ale epocii. Cam în perimetrul descris au pierit pe rug şi ultimii „vrăjitori” arşi pe rug din Europa, Farkas Borbála şi Oláh János. Iar de acea epocă de intoleranţă nu-şi mai aminteşte nimeni.

SOVATA Oraş (atestat din 1597). Casa parohială a bisericii reformate (sec. XIX). În apropiere: Biserica reformată fortificată (sec. XVI) în localitatea comuna Sărăţeni. Rezervaţie forestieră cu stejari seculari. Staţiune balneoclimaterică de interes general. Lacuri cu ape clorurate de mare concentraţie: Ursu (46.000 mp.), Aluniş (9.000 mp.), Verde (5.000 mp), Negru, Roşu, Mierlei, Şerpilor. Principalul profil al tratamentului îl reprezintă afecţiunile ginecologice şi reumatismale. Baze moderne de tratament. Punct de plecare spre localităţile turistice din „Zona sării”: Praid şi Corund. La ieşirea spre Praid se văd ruine erodate de-a lungul secolelor. Este legendara cetate a Doamnei Rapson. Povestea spune că frumoasa castelană, săturându-se de viaţa agitată a cetăţii Clujului, hotărăşte să-şi construiască o cetate, departe, undeva în munţi. Dar pe atunci nu erau drumuri asfaltate, aşa încât decide să pună la cale un pact cu diavolul. Desigur, Necuratul nu refuză o asemenea ofertă, mai ales că Doamna Rapson i-a promis un munte de aur şi o vale de argint. Afacerea păruindu-se mai mult decât profitabilă, diavolul purcede imediat la treabă şi construieşte un drum până la Muntele de Sare de la Praid. Ajunge şi castelana şi dracul îşi cere simbria. Rapson şi-a întins palma stângă, punând pe degetele întinse o monedă de aur, iar în căuşul palmei una de argint, spunând: „Iată muntele tău de aur şi valea ta de argint.” Supărat foc, diavolul distruge drumul (din care se vede doar o mică porţiune în zona cetăţii), lăsând-o pe castelană să se descurce cum poate în construirea cetăţii. Şi venind vorba despre comori, tot aici circulă legenda comorii Kodaros. Se spune că Darius, trecând pe aici cu o oaste numeroasă, ar fi îngropat aici un tezaur fabulos, pe locul care ulterior s-a aşezat un om numit Kodaros. De secole, legenda s-a transmis din gură în gură şi nu puţini au fost cei care au săpat în disperare pentru a descoperi tezaurul. Desigur, fără rezultat… Câmpu Cetăţii.

La mai puţin de 20 km de Sovata, mergând spre nord către Reghin, putem ajunge la centrul turistic Câmpul Cetăţii, un sat compenent al comunei Eremitu. Numele i se trage de la o veche cetate medievală, ruinată în prezent,  aflată pe vârful Tâmpa din apropiere. Păstrăvăria de aici, formată dintr-un mare număr de lacuri alimenatete de râul Nirajul Mare, traseele turistice spre piscurile munţilor Gurghiu, naturaleţea şi sălbăticia peisajelor exercită o atracţie irezistibilă pentru turiştii din zona Sovata dar şi pentru locuitorii oraşului Tg. Mureş situat la circa 40 km distanţă.

Lângă Corund se află două dealuri, Firtos şi Tardot. Se spune că aici îşi aveau cetăţile două zâne, Firtoş (cea bună) şi sora sa, Tardot (cea rea). Zâna Firtoş întâlni într-o zi un flăcău de prin părţile locului, care trăia într-un sătuc de la poalele muntelui. Zâna şi pământeanul s-au îndrăgostit într-o clipită. Numai că, legile nescrise ale zânelor împiedicau iubirea cu un muritor. Unde mai pui că şi Tardot, cea răutăcioasă, era cuprinsă de o gelozie cumplită. De asemenea, nici sătenii nu priveau cu ochi buni această dragoste, aşa încât cei doi iubăreţi nu se puteau întâlni decât în miez de noapte. Pentru a ajunge la locul întâlnirii, Firtoş a dăruit un cal năzdrăvan secuiului nostru. Într-o noapte, când cei doi se întâlneau, haina Tardot i-a împins într-o prăpastie de sub zidurile cetăţii. Calul a rămas agăţat de căpăstru de un colţ de stâncă şi s-a transformat instantaneu în piatră. Localnicii mai recunosc forma calului şi spun că atunci când stânca este albă va fi vreme frumoasă, iar când e cenuşie, vremea va fi ploioasă şi mohorâtă. Şi acum actul doi al legendei despre Firtoş şi Tardot. Aceasta spune că cele două zâne s-au luat la întrecere pentru a-şi construi fiecare o cetate. Tardot a vrut să construiască cetatea atât de repede, încât a recurs la vrăjitorii. În ultima noapte a desfăcut piatra pentru ultimul colţar cu un drug de fier vrăjit şi călare pe ea a început să zboare spre Corund. Numai că la miezul nopţii cocoşii au început să cânte, drugul s-a rupt şi piatra s-a prăbuşit la intrarea în sat unde poate fi văzută şi acum. Iar Firtos a câştigat întrecerea, terminând la timp cetatea.

 

                                                      JÓZSA JÁNOS – meşter ceramist în ceramică tradiţională de Corund/Korond. Tóbszórós országos elsődijas kerámikus a népművészet mestere. Localizare: Localitatea Corund/Korond, judeţul/megye Harghita/Hargita, str. /ut: Principală nr. 35. Tel: 004 0266-249 126; Mobil: 004 0740-761 157; E-mail: jozsa--janos@freemail.hu; jozsajanos2@freemail.hu; www.keramio.ro

Pitorescul locurilor se completează perfect şi cu o serie de tradiţii extrem de interesante. Una dintre acestea are loc în satul aparţinând de Praid, Ocna de Jos, o mică localitate aflată la poalele celebrului munte de sare. Evenimentul are loc de Lăsata Secului şi este un veritabil spectacol de teatru, al cărui scenariu s-a transmis pe cale orală din generaţie în generaţie. Personajul principal este haiosul Ilie, un om din paie, având pe cap o pălărie din pene de gâscă, reprezentând fără echivoc voioşia şi buna dispoziţie. În zilele premergătoare carnavalului, Ilie cel hazos apare peste tot: la şezători, la scărmănatul penelor sau la claca de tăiat zdrenţe pentru preşuri. Când se încheie carnavalul, Ilie este „înmormântat”. El este condus pe ultimul drum de un alai numeros de fete şi femei care poartă împletituri de ceapă şi foi de varză puse pe beţe. Mascota este dusă, însoţită de plânsete şi bocete cu tentă hazlie şi parodică până în centrul satului unde i se dă foc, nu înainte ca cei prezenţi să se întreacă în rostirea de poezioare pline de haz, care persiflează fie oamenii leneşi şi negospodari din sat, fie evenimente mai îndepărtate, cum ar fi cele politice aflate la ordinea zilei. Totul denotă o atmosferă de un optimism contagios şi reprezintă un demers optimist de începere a noului an.  Că sarea se exploatează în continuu de peste două milenii la Praid nu este o afirmaţie deloc hazardată sau o „gogoaşă” publicitară. Este purul adevăr şi se bazează pe descoperirile arheologice (în cele două localităţi). Deci, vă invit pe lângă călătoria propriu-zisă escapadă în timp pe urmele străvechilor exploatări de sare în locuri existente şi astăzi şi care sunt incluse (în marea lor majoritate) şi în traseele noastre. S-a reuşit reconstituirea exploatării sării din aceste timpuri. După decopertare, începea exploatarea propriu-zisă. După ce se atingea o anumită adâncime în masivul de sare, prin jgheaburi era introdusă apă pentru a intra în crăpături. Când aceste crăpături se lărgeau, cu ajutorul dălţilor, blocurile erau dislocate şi aduse la suprafaţă cu coşurile. În cele mai multe cazuri, când apa a atins o adâncime apreciabilă, exploatarea era părăsită pentru a începe o alta nouă în imediata apropiere.  După exploatare, sarea era transportată pe uscat şi apoi pe apă cu plutele, principalele porturi fiind Alba Iulia (Apullum) şi Partoş (com. Banloc) (Maros Porto). Sarea ajungea în principalele puncte vamale şi comerciale: Alba Iulia (Apullum), Mirşid (Porolissum) sau Ocnele Mari (Buridava), urmând ca de aici să ia calea exportului. Dar un asemenea comerţ necesita şi o organizare administrativă solidă, dat fiind că exploatările de sare erau monopol imperial. Deoarece şi păşunile erau tot monopol imperial având în vedere importanţa sării în alimentaţia animalelor, întreaga afacere era condusă de un conductores pascui et salinarum. Exploatarea era oferită unor antreprenori, numiţi conductores salinorum sau salarii, care pe lângă garanţii financiare şi plata tuturor impozitelor, putea să-şi gestioneze propriile exploatări care de multe ori se întindeau pe suprafeţe apreciabile. Majoritatea exploatărilor saline din această perioadă s-au prăbuşit sau au devenit lacuri saline. Exploatarea intensivă în adâncime apare în Evul Mediu, prin crearea ocnelor în formă de clopot. Cum acestea se prăbuşeau frecvent, în secolele XVIII – XIX se trece la exploatarea modernă prin crearea unor ocne de formă trapezoidală. De aici încolo este istorie recentă.

SIGHIŞOARA. Municipiu (atestat din 1224)  Ansamblul urban medieval (sec. XIV – XVII); străzi înguste şi case tipice; zid de apărare cu turnuri şi donjoane; turnurile diferitelor bresle (sec. XIV – XVII); Turnul cu ceas (sec. XIV) înalt de 64 m. Biserica fostei mănăstiri a dominicanilor (sec. XIII – XV), cu altar baroc din 1680 şi orgă. Biserica evanghelică din Deal (sec. XII – XV) în stil romanic. Biserica evanghelică (a leproşilor) (înc. sec. XVI). Biserica „Intrarea în Biserică” (1788). „Scara şcolarilor”, din alemn, acoperită, cu 175 de trepte (1642). „Gangul babelor”, din lemn (1844). Casa Vlad Dracul (1431-1436) în care se presupune că s-a născut Vlad Ţepeş. Casa Teutsch (sec. XVII). Casa cu Cerb (sec. XVII). Biserică evanghelică (sec. XV) în localitatea componentă Hetiur. Pe Platoul Breitner rezervaţie forestieră cu arbori seculari. Muzee. Anual, Festivalul de artă medievală şi Festivalul „Pro-etnica”. Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului (de aici vine numele de Dracul, de la denumirea latinească draco=dragon, respectiv familia Drăculeştilor), un ordin elitist din care făceau parte capetele încoronate ale epocii, a avut o viaţă agitată. Pe lângă pericolul continuu reprezentat de Imperiul Otoman, a avut de înfruntat şi o puternică opoziţie internă. Lupta sângeroasă dintre clanurile Drăculeştilor şi Dăneştilor reprezenta un şir fără de sfârşit de războaie, crime şi răzbunări sângeroase. El a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri (1448, 1456-1462, 1476). Deşi la începutul domniei a acceptat suzeranitatea turcească, în 1461 refuză haraciul. Împreună cu contemporanii săi, la fel de celebri (Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin în Transilvania, Ştefan cel Mare în Moldova) duce o politică antiotomană, obţinând victorii răsunătoare (Giurgiu, Chilia, Târgovişte etc.). În perioada dintre domnii, a trebuit să se refugieze, în special în Transilvania. Timp de 12 ani, a fost prizonierul lui Matei Corvin la Vişegrad, care l-a condamnat pentru cruzimea sa. Aici, în detenţie, a trecut la catolicism. A fost asasinat la Snagov în 1476 la vârsta de numai 45 de ani. Se spune că a fost un domnitor extrem de crud şi sângeros, idee preluată din istoriografia germană, el pedepsind aspru, prin tragere în ţeapă, duşmanii şi opozanţii. În folclor se perpetuează legende favorabile lui Ţepeş care a creat un climat de securitate publică, anihilând tâlharii, hoţii, vagabonzii şi cerşetorii. Cruzimea lui Ţepeş, preluată timp de secole de cronicile medievale şi post-medievale, coroborată cu credinţele populare despre vampiri, strigoi şi vârcolaci, au stat la baza romanului lui Bram Stoker, ,,Dracula", care amplasează castelul contelui-vampir în Transilvania, în zona Pasului Bârgăului. Cartea, care a avut un succes fără precedent, a fost tipărit în mai toate limbile, a fost dramatizat şi ecranizat. Oricum, Vlad Ţepeş, atât personalitatea istorică cât şi legenda Dracula au rămas profund înrădăcinate în conştiinţa contemporanilor noştri. Ţepeş, ca personaj, pare mai degrabă legendă decât realitate. Nici nu este de mirare că s-au scris mii de pagini despre el. Cu toate acestea, mai există unele locuri şi legende mai puţin cunoscute, toate legate de controversatul domnitorul muntean. Casa Vlad Dracul este una dintre punctele de atracţie majore ale Sighişoarei. Este una dintre cele mai vechi clădiri din burg. Când Vlad Dracul, membru al selectului Ordin al Dragonilor, a pierdut tronul Ţării Româneşti după prima domnie, s-a refugiat la Sighişoara. Aici a fost primit cu braţele deschise. Mai mult decât atât, a fost desemnat comandantul militar al zonei şi a avut dreptul să bată monede care aveau liberă circulaţie în Transilvania şi Ungaria. În 1431 a achiziţionat casa care îi poartă numele (unde a trăit până în 1436, atunci când şi-a recâştigat tronul), aflată chiar în „buricul târgului”, una dintre cele mai cochete ale vremii. Cronicarul Jehan de Wavrin afirmă că pe la începutul deceniului patru al veacului al XV-lea, în această casă a văzut lumina zilei Vlad, care peste decenii avea să primească şi denumirea de Ţepeş. Nu se poate decât bănui cum şi-a petrecut primii cinci-şase ani din viaţă cel care avea să urce de trei ori pe tronul muntean. Pe atunci Sighişoara era o veritabilă placă turnantă a comerţului. Negustori din toată Europa treceau pe aici pentru a-şi vinde mărfurile localnicilor înstăriţi. Treceau şi cavaleri aureolaţi de fapte de vitejie demne de consemnat,  prinţi şi prinţese şi chiar capete încoronate însoţiţi de alaiuri strălucitoare. Desigur, la toate acestea a fost martor copilul Ţepeş, care mai mult ca sigur că era fascinat de acea vânzoleală colorată şi plină de surprize. Dar el mai vedea ceva. Geamurile locuinţei se deschideau spre piaţa centrală a burgului, acolo unde se afla şi eşafodul. Şi execuţiile nu erau rare, fie că era vorba de tâlhari, criminali, violatori sau demnitari intraţi în dizgraţie. Aceste execuţii erau precedate de cumplite torturi. Deşi erau scene macabre, înfiorătoare, lumea se strângea ca la un veritabil spectacol, acestea fiind unele dintre puţinele distracţii într-o viaţă în general monotonă. Oare aceste „spectacole” au avut un efect asupra fiului de domnitor şi l-au determinat ca mai târziu să devină neîndurător şi de o cruzime intrată în istorie? Greu de răspuns.

DRĂCULEA BANDULUI. Sat. Pe multă lume îl intrigă toponimia unui sat component: Drăculea Bandului. Întrebarea vine de la sine: are vreo legătură denumirea localităţii cu persoana lui Vlad Ţepeş, urmaşul strălucit al familiei Drăculeştilor, alias Dracula din cronicile medievale şi din cartea lui Bram Stocker? Şi dacă da, care este aceasta? Documentele istorice susţin că, în pofida scepticismului multora, există o legătură. În primul rând, în numeroase documente, viitorul domnitor muntean se semna drept Vladislav Drăculea. Se mai ştie cu exactitudine că Vlad Ţepeş a avut legături strânse cu Matei Corvin, deşi ulterior, acesta din urmă l-a ţinut în temniţa de la Vişegrad timp de 12 ani. Mai mult decât atât, familia Drăculeştilor aveau posesiuni şi în Transilvania, în zona Braşovului şi Făgăraşului. În 1857, într-o monografie a Bandului apărută în „Kolozsvári Kőzlőny” se spune că după ce Vlad Ţepeş a trebuit să părăsească Ţara Românească, fiind nevoit să se refugieze în Transilvania, ar fi primit din partea regelui Ungariei cetatea Ciceului şi o moşie de 3.000 de iugăre în Band. Această idee este întărită şi de un document contemporan lui Ţepeş, o scrisoare adresată curiei nobiliare din Band în care se spune: „Prin prezenta scrisoare rugăm în mod amical pe Domniile Voastre să trimiteţi un om de mărturie, vrednic de crezare, la faţa locului care în prezenţa delegaţilor noştri să convoace în mod legal pe toţi vecinii şi mărginaşii acelor bunuri şi, arătându-le această scrisoare, să-i pună în posesia bunurilor menţionate pe Vladislav Drăculea şi doamna Ana, soţia lui.” Un alt document menţionează că punerea în posesie s-a derulat fără incidente şi „fără nici o opoziţie din partea vecinilor de moşie”. Se pare că după moartea lui Ţepeş (1476), de fapt o crimă petrecută la Snagov, urmaşii lor au moştenit moşia de la Band. Unul dintre aceşti descendenţi se numea tot Vlad şi era pomenit în cronici „fiul lui Ţepeş”. Fiul lui Ţepeş, numit în numeroase hrisoave Ladislaus Drakulya de Sentheesth, primeşte şi o altă moşie (1544), de data aceasta cea denumită Faydos din comitatul Zarandului. În 1563 el mai trăia şi se intitula „Vlad Drăculea, fiul lui Vlad, Domnul Ţării Româneşti”. În documentele epocii se mai arată că el era căsătorit cu Ana din familia Vas de Czegze şi că avea doi copii, dintre care unul se numea Ioan Drăculea de Band. Un alt loc interesant se află în satul Iştan-Tău. Este vorba de puţinele lacuri neantropice din zonă, deşi în urmă cu vreo două-trei veacuri mai erau două lacuri, dar care s-au uscat. Ceea ce pare mai interesant este numele, care potrivit unor autori provine din maghiară, Istentó, ceea ce înseamnă Lacul (Tăul) lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că vechii locuitori ai zonei au atribuit o provenienţă divină lacului, dat fiind ariditatea zonei şi lipsa cronică de apă pentru adăparea animalelor. Acest frumos şi cristalin ochi de apă, aflat pitit printre dealuri, are o suprafaţă de 4 hectare şi o adâncime apreciată la 18 metri. Mai mult ca sigur că în trecut au existat şi alte legende legate de lac, dar ele fie s-au pierdut, fie zac nedescoperite în tomuri prăfuite. Noi am încercat să aflăm tot ce se putea. Un alt loc interesant se află în satul Iştan-Tău. Este vorba de puţinele lacuri neantropice din zonă, deşi în urmă cu vreo două-trei veacuri mai erau două lacuri, dar care s-au uscat. Ceea ce pare mai interesant este numele, care potrivit unor autori provine din maghiară, Istentó, ceea ce înseamnă Lacul (Tăul) lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că vechii locuitori ai zonei au atribuit o provenienţă divină lacului, dat fiind ariditatea zonei şi lipsa cronică de apă pentru adăparea animalelor. Acest frumos şi cristalin ochi de apă, aflat pitit printre dealuri, are o suprafaţă de 4 hectare şi o adâncime apreciată la 18 metri. Mai mult ca sigur că în trecut au existat şi alte legende legate de lac, dar ele fie s-au pierdut, fie zac nedescoperite în tomuri prăfuite.  Nici nu e de mirare că în jurul lacului s-au ţesut o serie de legende: salamandre uriaşe, loc de sacrificiu al fecioarelor în perioade preistorice, alaiuri de nuntaşi înghiţiţi în hăuri care vroiau iarna să traverseze lacul pe o pojghiţă de gheaţă, moroi şi alte făpturi ciudate care încă mai persistă în credinţa oamenilor. Am întâlnit mulţi localnici convinşi de veridicitatea legendelor pe care ni le-au povestit, unii dintre ei fiind dispuşi a se jura cu mâna pe inimă că ne pot arăta grotele sacre în care erau sacrificate în vechime fecioarele satului. Dar ceea ce este mai interesant este povestea lacului în sine şi al unui fenomen extrem de rar: impactul unui meteorit. Unele surse, neverificate şi extrem de fanteziste, dau ca sigură originea meteoritică a tăului. Mitologia orală a locului pomeneşte niscaiva presupuşi şi fantomatici cercetători vienezi de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea care au părut a fi convinşi de geneza de impact a luciului de apă. Ei argumentează teoria lor prin forma atipică a lacului cât şi prin aranjarea nenaturală a straturilor geologice din zonă. O altă variantă, mult mai temeinic documentată, are la bază un cronicar anonim al locurilor care dă şi reperele temporale exacte ale evenimentului: 4 septembrie 1852, între orele 5 şi 6 după amiaza. Cică, în acel timp, primarul aşezării, unul Vaszilui Tyifor (probabil Vasile Trifor) se plimba cu barca pe lac. La un moment dat, a rămas împietrit de groază: din cer s-au auzit „bubuituri groaznice” şi spre marea sa surprindere, a văzut prăvălindu-se în lac un corp incandescent. În lac s-au format valuri mari, în timp ce şi pe marginea sa cădeau „pietre arzătoare”. Primarul, ca orice primar în momente de criză, a intrat în panică. A şters-o pe malul lacului cu o viteză greu de imaginat şi a avut convingerea că „vine Apocalipsa”. De altfel, aceeaşi părere au avut şi mai mulţi localnici care au fost martori la ciudatul fenomen ceresc. Noroc cu un profesor din Zarand, pe numele de Knőpfler Vilmos care le-a mai readus echilibrul sufletesc, explicându-le că n-au de ce să se teamă. Mai mult decât atât, proful a oferit şi o recompensă celor care vor aduna rămăşiţele „minunii cereşti”. Cu toată spaima în suflet, oamenii văzând pengheii în faţa ochilor, au purces la treabă. Într-un timp scurt, ei au adunat de pe o suprafaţă de circa „o milă pătrată peste 60 de pietre căzute din cer”. Cea mai mare bucată de rocă avea în jur de 3 kilograme, iar găsitorului i s-a dat o recompensă de 500 de forinţi, o sumă apreciabilă pentru acea vreme. Knőpfler a luat mostrele şi a început să le analizeze. Potrivit relatărilor sale, acestea erau de culoare cenuşie cu pete albe şi că „la lovirea cu un obiect de oţel scoteau scântei”. Bucata cea mare a ajuns la muzeul de profil din Viena, iar fragmentele mai mici în posesia unor muzee din Pesta şi al profesorului din Zarand.

 

Listeaza