Listeaza

Oltenia subcarpatica acum un secol...

Acum un secol…

(Alexandru Vlahuţă – „România pitorească” – 1901)

Peştera Polovragi: „Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesubt două şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania. /…/ A trăit în tainiţa asta Zamolxe, zeul dacilor – cum, odată, din bătrân s-a făcut tânăr ş-a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă cum, în sfârşit, după ce au răzbătut pe-aici romanii şi s-au măsurat viteaz cu viteaz, ş-a văzut el prăpădul şi risipa norodului lui, de jalea înfrângerii a închis ochii şi s-a făcut duh, şi-n clipa aceea s-a dezlegat, aşa din senin, o vijelie cumplită şi s-au răscolit stihiile toate, cât, din învălmăşeagul lor, pământul s-a lămurit cu altă faţă, cu alte neamuri şi alte legi. /…/ Iar stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile acestea, sunt lăcrămile lui Zamolxe.”

Peştera de la Mănăstirea Bistriţa: „În păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide peştera Sfântului Grigore. O potecuţă cu trepte scobite-n piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori, şi mergi târâş prin întuneric ca vro zece paşi, până dai subt o boltă înaltă care primeşte puţină lumină de-afară prin crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfărâmături de pietre în tinda peşterii, la paraclisul Sfântului Grigore; de-aici se despart două hrube adânci, întunecoase: una a liliecilor, unde într-adevăr huzuresc aceşti zburători ai nopţii, ca-n propria lor domnie – alta a chiliei, care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, cu păreţi afumaţi, acoperiţi cu vechi piasnii – urmele pustnicilor care, retraşi în lume, şi-au închis viaţa de bună voie în tainiţele acestea umede şi răcoroase.”

Tismana: „Trecem prin satul Tismana, aşezat la poalele munţilor, între două vâlcele, de-o parte şi alta a râului Tismana. Stârniţi de clingătul zurgălăilor copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioşi. /…/ Intrăm, pe sub bolta înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mănăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. /…/ Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri ale curţii, liniştita şi măreaţa lavră, ridicată aici, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. /…/ Pentru credinţa lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. /…/ Atunci sfântul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe şi vreascuri din pădure, ş-a aprins foc mare în faţa bisericei, şi-mbrăcând odăjdiile preoţeşti a luat crucea şi evanghelia, şi-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a ieşit neatins din văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimântaţi, i s-au închinat ş-au cerut grabnic taina botezului.”

Târgu Jiu: „Oraşul este aşezat într-o vâlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de plopi şi de anini seculari umbreşte malurile frumosului râu. Străzile sunt largi şi drepte. E linişte ca la ţară; şi ce aer de bătrâni gânditori au unele case vechi, boiereşti, tupilate în fundul curţii, în desişul lor de arbori! /…/ Nicăiri n-am găsit atâta iubire de ţară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru, unde toate  parcă te îndeamnă la gânduri frumoase şi la fapte bune. Statua lui Tudor Vladimirescu – aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului – această nepieritoare întrupare a vitejiei şi jertfei, este şi va fi pururi cea mai minunată lecţie de patriotism, pentru fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei.”

Lainici: „Uneori, păreţii înalţi de pe dealuri se desfac, deschizându-se deodată ca o spărtură largă la orizont. Toată valea se umple de lumină. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele depărtate, care se urcă mereu, fac scară, la cer, încălecându-se unele pe altele. /…/ După un ceas de drum, vedem deschizându-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat schitul Lainici – o bisericuţă şi câteva chilii, împrejmuite cu leaţuri de brad – unde-şi fac mătania opt călugări bătrâni. «Aici la noi, e bine – îmi spune stareţul – mai trece-o trăsură, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schituleţ încolo, departe, pe munte – unde-i zice la Răcoarele – mergi patru ceasuri de aici, şi tot prin locuri rele. Acolo, în sălbăticia şi pustietatea aceea, trăiesc patru schimnici, în adevărată pustnicie, ca pe vremea sfinţilor. De cu toamnă îşi iau făină de la noi pentru toată iarna, că, de cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, săracii, ş-ascultă noaptea cum le urlă lupii la fereastră.»”

Novaci: „Duminică e horă mare la cârciuma din mijlocul satului. Ce chipuri rumene şi frumoase au novăcenii şi ce curat se poartă, şi câtă cuviinţă e în vorba, în privirile, în mişcările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici strâmburile oraşelor. Cămăşile albe, cusute cu arnici şi cu fluturi, maramele învârstate de borangic, scurteicile înflorite şi sumăşele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre vărgate cu roşu, betele înguste, cusute cu mărgele, iţarii de dimie albă – toate sunt ţesute şi lucrate în casă. /…/ Nevestele se piaptănă cu conci şi se îmbrobodesc cu ştergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în picioare şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi flori de câmp, la gât poartă şiraguri de mărgele colorate şi la brâu busuioc – floarea dragostei. În picioare, doi ţărani, tineri, novăceni, zic, unul din scripcă şi altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se mişcă încet, în dulce legănare, strămoşeasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind şi oameni mai în vârstă, uneori moşi cu barbă albă – ca să-şi mai aducă aminte de când erau ei tineri. La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează, în închipuirea poporului, ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturora într-un singur cuget – e veche, de la întemeierea neamului nostru, şi aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de români.”

Vâlcea: „Pe valea Oltului, de la Ocne în jos, vezi numai lanuri de grâu, fânaţe şi întinse ogoare de porumb. La miazăzi /…/ ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii de la Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni împodobesc colinele cât vezi cu ochii; de la gura Cernişoarei în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede, ce s-aştern ca nişte dungi de lumină pe brâiele verzi ale dealurilor.”

Băile Olăneşti, Râmnicu Vâlcea, Călimăneşti: „/…/ satul Olăneşti, vestit prin băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte aici. /…/ Oraşul (Râmnicu Vâlcea – n.n.) se urcă pe-un tăpşan tărăgănat, pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile dintre copaci; case vechi, tupilate sub acoperişuri mari, înegrite de ploi, par adâncite în amintirea bunelor vremuri de demult. În fund, dealul Capela îngrădeşte vederea spre munţi; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo, spre miazăzi, se întinde Zăvoiul – grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Râmnic, pe şoseaua ce suie spre Râul-Vadului, vezi în stânga Cetăţuia, un schituleţ înfipt în vârful unui deal înalt şi ţuguiet, loc de strajă şi apărare în zilele de viforoase învăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său Vlad, de boierii ţării răsculaţi sub Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul la 1529. /…/ Sosim în Călimăneşti, sat cuprins şi frumos aşezat pe malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt băile şi marele hotel, în care vara e atâta lume, şi zarvă, şi mişcare, că te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. În faţa hotelului e un ostrov cu fâneaţă şi drumuri printre copaci – în mijlocul ostrovului e o bisericuţă veche, zidită de Ion Neagoe Voievod pe la începutul veacului al şaisprezecelea.”

Cozia: „Puţin mai în sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale mănăstirii Cozia. Clădită de Mircea Voievod, aici în spintecătura Carpaţilor, această mănăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn întreg din aripa stângă s-a desprins şi s-a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară, în care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani – şi biserica din mijlocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapeteasmă, ce pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de piatră lustruită de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele-i înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile sfinţilor, ciopârţite de suliţele păgâneşti – din ochii lor zgâriaţi par că vezi lăcrămi curgând. Aici, sub o lespede cu slove şterse, odihnesc oasele marelui Voievod Mircea, şi tot aici e îngropată familia lui Mihai Viteazu: Maica Teofana, Doamna Florica şi Nicolae Vodă. Un călugăr bătrân ne spune că, de lângă strana din stânga altarului se face o hrubă în jos, care merge pe subt albia Oltului şi răspunde dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea într-o dimineaţă, când au năvălit turcii pe neaşteptate de-au spart zidurile mănăstirii, au jăfuit-o şi i-au dat foc, iar stânca pe care a stat şi s-a ospătat bătrânul Voievod în ziua aceea – o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului – se cheamă şi azi Masa lui Mircea.”

Brezoi, Voineasa: „ /…/ pe valea Lotrului, într-un adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni iubitori de natură, de linişte şi de aer curat, vin să-şi petreacă vara aici. În faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv şi ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înnoptate de codri, pe fermecătoarele văi, prin care şerpuiesc luminoase cele două râuri. /…/ Tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo de meterezele Parângului, e Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor silhui, într-un luminiş adăpostit, unde iernile sunt dulci şi verile răcoroase, şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de români ne aminteşte aşa de bine de veacurile petrecute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe când curgeau pe şesurile Dunării puhoaiele de barbari.”

 

Listeaza