Listeaza

Transilvania enigmatică

Transilvania enigmatică

 

Târgu Mureş – Drăculea Bandului – Sub Piatră – Ampoiţa – Râmeţ – Sibiu – Şinca Veche – Braşov – Miercurea Ciuc – Sighişoara – Târgu Mureş

 

TÂRGU MUREŞ. Municipiu reşedinţă de judeţ (atestat din 1300). Aeroport internaţional. Obiective turistice: Cetatea (1602-1653). Biserica cetăţii (1442). Catedrala ortodoxă (1933-1938). Biserica din lemn Sf. Arhanghel Mihail (1793) pictată în 1814. Palatele Tholdalagi (1762) în stil rococo, Teleki (1797-1803), Apollo (1820). Clădirile fostei Procuraturi (1789), fostei prefecturi (1748). Casele Kendeffy (1782), Haller (sec. XIX), Gorog (sec. XIX). Palatul Culturii (1911-1913) cu Sala de Oglinzi şi vitralii, picturi din folclorul local. Teatrul Naţional (1977). Biblioteca Teleki cu cărţi şi incunabule rare. Muzeul Bolyai. Statui, monumente. Muzee, teatre, filarmonică. Zoo. Complexul de agrement „Week-end”.Trebuia să vină Evul Mediu pentru ca vrăjitorii, consideraţi drept slujitori ai diavolului, să devină o temă predilectă pentru teologii creştini. De aici, până la prigoana celor bănuiţi de vrăjitorie nu era decât un singur pas. Desele molime, catastrofe naturale sau alte nenorociri erau puse de către oamenii creduli şi bigoţi tot pe seama vrăjitorilor. Rugurile au împânzit Europa de Vest. Ajungea un singur denunţ, o bănuială vagă ca cineva să fie etichetat drept vrăjitor şi să ajungă carne bună de ars pe rug. De isteria vrăjitorească nu a fost scutită nici Transilvania. Foarte puţini ştiu că la Târgu Mureş au fost ultimele auto-da-fe-uri din Europa, într-un continent care se trezea din bigotism şi ignoranţă. Dat fiind că cei doi au fost condamnaţi de un tribunal laic, format din consilieri locali, acum câţiva ani am încercat să-i determinăm pe urmaşii lor să-i reabiliteze moral, având drept exemplu reabilitările Ioanei d’Arc sau al vrăjitoarelor de la Salem. Istoria cunoscută a proceselor de vrăjitorie consemnează că ultima vrăjitoare arsă pe rug în Europa s-a numit Maria Renata şi a căzut pradă ignoranţei şi flăcărilor la Mossau în 1749. Dar, cercetări în arhive din ultimele decenii au descoperit că ultima vrăjitoare arsă pe rug şi-a săvârşit supliciul în 1752 la Târgu Mureş, iar ultimul vrăjitor, tot aici în 1753. Târgu Mureş a fost şi este una dintre cele mai importante localităţi din Transilvania, atât din punct de vedere economic cât şi cultural. Prima sa atestare documentară datează din 1300 sub denumirea de Forum Syculorum (Târgul secuilor), pentru ca în 1332 să primească denumirea de Novum Forum Syculorum (Noul târg al secuilor), de-a lungul timpului maghiarii denumindu-l Marosvásárhely (Târgul de pe Mureş), germanii Neuemarkt (Târgul nou), iar negustorii greci drept Agropolis (Târgul cerealelor). De-a lungul secolelor a avut o viaţă agitată, fiind pustiită deseori de turci, tătari sau de conflicte interne. Cu toate acestea, viaţa a reuşit să redevină la normal, târgul regăsind-şi atât vocaţia comercială cât şi pe cea culturală. Mijlocul secolului al XVIII-lea a reprezentat o perioadă tulbure, alternând între războaie crâncene şi perioade de prosperitate economică şi culturală. În istoria culturală a Europei această perioadă este denumită drept „Secolul luminilor” datorită creaţiilor unor genii ca Montesquieu, Voltaire, M.V. Lomonosov, J.J. Rouseau, Diderot, Adam Smith sau Immanuel Kant. Din punct de vedere politic, rivalităţile dintre marile puteri europene au condus la războaie crâncene, cum ar fi cel austro-turc (1716-1718) încheiat prin Pacea de la Belgrad (1739). Nici Transilvania sau Banatul nu a fost scutiţi de convulsii sociale, de multe ori acestea transformându-se în revolte deschise (Baia Sprie – 1726, minerii din Banat – 1733, răscoala de la Arad – 1735, răscoala ţărănească din Banat – 1737 etc.). În orice caz, mijlocul de veac poartă amprenta conducerii autoritare a împărătesei Maria Tereza. Secolul a început pentru târgumureşeni sub auspicii deloc favorabile. Oraşul abia a reuşit să-şi revină cu greu  din şocul provocat de pustiirea turco-tătară din 1658, când noi nori negri s-au adunat deasupra locuitorilor: stăpânirea autocrată habsburgică. Între 1703-1711, principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea i-a chemat pe ardeleni la luptă împotriva habsburgilor. Mulţi târgumureşeni au răspuns cu entuziasm acestui apel. De altfel, Rákóczi a fost ales principe într-o dietă extraordinară ţinută la Târgu Mureş. Ca şi cum toată atmosfera de teamă provocată de starea conflictuală nu ar fi fost de ajuns, epidemia de holeră din 1709 a decimat populaţia oraşului. Iar după eşecul mişcării principelui, jugul habsburgic s-a manifestat şi cu mai multă vehemenţă. Pentru un om al zilelor noastre, este greu de închipuit cum arăta oraşul veacului XVIII. Centrul civic şi administrativ era constituit în zona actualei Pieţe Bolyai, iar unde acum se află Piaţa Trandafirilor era locul târgului, înecat în praf şi de strigătele neguţătorilor. Mureşul curgea aproape de centrul oraşului, iar în zona unde actualmente se află Cartierul Unirii, se aflau numeroase mlaştini şi lacuri desecate abia în sec. XIX. La principalele intrări în oraş se aflau vămi unde negustorii trebuiau să-şi declare marfa şi să plătească taxele aferente. Singurul loc neschimbat este reprezentat de Cetate şi de Biserica Cetăţii, construcţii ridicate la începutul secolului al XVII-lea. În gravurile de epocă se vede extrem de clar că zona cetăţii era izolată, existând doar puţine clădiri civile. Dat fiind că oraşul se afla la răscrucea marilor drumuri comerciale, pe lângă importanţa economică a avut şi una culturală şi universitară, celebru fiind Colegiul reformat care a creat numeroase generaţii de cărturari. Cu toate că Europa trăia în plin „Secol al luminilor”, transilvănenii continuau să creadă într-o serie de superstiţii şi credinţe în făpturi fabuloase. Astfel, localnicii erau fermi convinşi că mai există vampiri, strigoi, moroi, vârcolaci sau alte făpturi venind din zona crepusculară şi aducătoare de nenorociri. Şi, nu în ultimul rând, mai credeau în existenţa vrăjitoarelor. Dacă se isca o molimă, recolta era proastă sau cuiva i se întâmpla vreo nenorocire, vinovat era o babă-vrăjitoare care prin metode diabolice, vrăji şi blesteme aducea tot soiul de nenorociri. Incertitudinea vieţii de zi cu zi, coroborată cu bolile care secerau zeci de vieţi şi cu şirul de ani cu recolte dezastruoase, au determinat revigorarea fricii de vrăjitoare. Drept urmare, a început o frenetică vânătoare de vrăjitoare. În localităţi limitrofe oraşului au fost arşi pe rug 4 persoane, toate acuzate de vrăjitorie, în perioada 1713-1746. În timpul prefectului Gőrőg Győrgy. Farkas Borbála era moaşă în Târgu Mureş. Ea a fost acuzată de vrăjitorie şi în „procesul mamut” care a polarizat atenţia comunităţii au fost audiaţi 104 martori, dintre care 78 au depus mărturie în defavoarea acuzatei. Procesul, desfăşurat sub conducerea unui tribunal laic, a fost prezidat de un judecător din Baia Mare, Székely Gergely, acuzarea fiind reprezentată prin trei consilieri locali (Szabó Nagy István, Csirke László, Borbély József). Acuzata nu a avut drept la un apărător. Ce i se reproşa moaşei? În primul rând că putea să prezică sexul noului născut (un lucru de altfel normal pentru orice moaşă cu experienţă). A fost acuzată că ar fi un soi de piază-rea, care aduce nenorociri pentru noii născuţi. Aţi martori o acuzau că folosea leacuri necunoscute pentru a însănătoşi copiii, iar când tratamentul nu dădea roade o acuzau de practici vrăjitoreşti. O altă martoră (Kártyás Helena) afirma că inculpata a pătruns în toiul nopţii în casă pe gaura cheii (!!!), dar nu s-a putut apropia de pat datorită icoanelor atârnate pe perete şi drept urmare acuzata a plecat scoţând vaiete înfiorătoare. O fostă prietenă a ei (Moldovan Elisabeta) a declarat că a văzut-o pe Borbála transformându-se într-o gâscă albă. Mai mult decât atât, numeroşi martori au jurat cu mâna pe Biblie că au văzut-o pe acuzată zburând pe o coadă de mătură deasupra Pădurii Mari (actualul Platou Corneşti) unde împreună cu alte vrăjitoare participa la sabaturi în prezenţa lui Satan. Farkas Borbala a respins toate acuzaţiile. Drept urmare, Tribunalul a decis să se ia măsura torturii prin „supliciul apei” (victima era ţinută cu capul într-un ciubăr de apă până îşi pierdea cunoştinţa). Nereuşind să suporte repetatele torturi, femeia şi-a mărturisit vina de a fi vrăjitoare. Pe 12 aprilie 1752 a fost condamnată la moarte prin ardere pe rug, sentinţa fiind dusă la îndeplinire pe data de 28 aprilie, în faţa unui grup numeros de localnici care au venit la execuţie ca la un spectacol de zile mari. Acuzata nu a avut drept nici la apel şi nici la recurs. Despre ultimul vrăjitor ars pe rug, Oláh János, se ştie mult mai puţin. Cronicile spun că a fost condamnat pentru „hoinăreală (vagabondaj) şi vrăjitorie.” Nu se cunoaşte conţinutul actului de acuzare, doar faptul că execuţia nefericitului om a avut un curs tragi-comic. După ce s-a aprins rugul, legăturile s-au desfăcut şi omul a luat-o la sănătoasa. Gloata care a rămas pentru o clipă consternată s-a luat după condamnat, numai că acesta fugea atât de iute încât erau incapabili să-l ajungă din urmă. Atunci, unuia dintre urmăritori i-a venit o idee şi i-a strigat lui Oláh să se oprească, motivând că cel care scapă de pe eşafod este graţiat în mod automat. Credul, Oláh s-a oprit. Imediat a fost înşfăcat şi aruncat pe rugul în flăcări ca un balot. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dacă mă ardeţi, veţi avea slănină pe lumea ailaltă.” Toate acestea s-au petrecut în data de 11 iulie 1753. Mai există şi astăzi locuri care amintesc de acele sinistre procese. În Piaţa Bolyai se află vechea primărie şi tribunalul (astăzi Curtea de Apel), iar puţin mai departe, se află cetatea, loc de încarcerare al condamnaţilor. Tot în preajmă se află o casă în renovare, cu turn, Casa Palffy (sec. XVII), una dintre cele mai vechi din oraş. Tradiţia orală o denumeşte Casa Călăului şi îl denumeşte drept reşedinţă a călăilor oraşului. Acest lucru este doar legendă, clădirea fiind reşedinţa judecătorilor şi prefecţilor oraşului, renumiţi pentru cruzimea lor, drept pentru care au fost denumiţi „călăi”. Tot o legendă spune că imobilul este bântuit de fantoma unui elev al Colegiului, ucis într-un duel în sec. XIX. În zona unde se află restaurantul „Cocoşul de aur”, în secolul XVIII se afla locul execuţiilor. La mijlocul veacului XVIII pe aici curgea Mureşul şi exista un pod de lemn, ce reprezenta şi unul dintre punctele vamale al urbei. Tot aici se înălţa şi Capela Sfântului Nepomuc (sfântul patron al drumeţilor şi al târgoveţilor). Rugurile care se înălţau aici se deosebeau destul de mult de imaginea care este reprezentată în gravurile epocii. Pe un piedestal construit din vreascuri se aşeza osânditul care era legat de un ţăruş. De jur-împrejur se puneau baloturi de paie, după care călăul aprindea vreascurile de dedesubt. De cele mai multe ori victima murea asfixiată de fumul înecăcios, înainte să fie mistuită de flăcări. Lumea, adunată cu mic cu mare, asista ca la un spectacol, execuţiile fiind unele dintre rarele „distracţii” ale epocii. Cam în perimetrul descris au pierit pe rug şi ultimii „vrăjitori” arşi pe rug din Europa, Farkas Borbála şi Oláh János. Iar de acea epocă de intoleranţă nu-şi mai aminteşte nimeni.

TÎRGU MUREŞ-SERVICII:

                                           HOTEL PRESIDENT ****: Localizare: Tg. Mureş, România, str. Gh. Doja nr. 231, pe E60, la 7 km de aeroportul internaţional „Transilvania”.Cazare (156 locuri), Bar (90) locuri),                                          3 restaurante (total 1950 locuri),restaurantul STEAK HAUSE MANADAS este cu specific argentinian –                   tel: (+4) 0265-252 160; www.steakhousemanadas.ro; 3 săli de conferinţe (total 510 locuri), Centru SPA.   Contact: Tel/Fax: (+4) 0265-252 388; (+4) 0365-410 420; (+4) 0365-410 415; Fax: (+4) 0265-252 912;            (+4) 0365-410 418; E-mail: reservations@presidenthotel.ro; Site: www.presidenthotel.ro

DRĂCULEA BANDULUI. Sat. Pe multă lume îl intrigă toponimia unui sat component: Drăculea Bandului. Întrebarea vine de la sine: are vreo legătură denumirea localităţii cu persoana lui Vlad Ţepeş, urmaşul strălucit al familiei Drăculeştilor, alias Dracula din cronicile medievale şi din cartea lui Bram Stocker? Şi dacă da, care este aceasta? Documentele istorice susţin că, în pofida scepticismului multora, există o legătură. În primul rând, în numeroase documente, viitorul domnitor muntean se semna drept Vladislav Drăculea. Se mai ştie cu exactitudine că Vlad Ţepeş a avut legături strânse cu Matei Corvin, deşi ulterior, acesta din urmă l-a ţinut în temniţa de la Vişegrad timp de 12 ani. Mai mult decât atât, familia Drăculeştilor aveau posesiuni şi în Transilvania, în zona Braşovului şi Făgăraşului. În 1857, într-o monografie a Bandului apărută în „Kolozsvári Kőzlőny” se spune că după ce Vlad Ţepeş a trebuit să părăsească Ţara Românească, fiind nevoit să se refugieze în Transilvania, ar fi primit din partea regelui Ungariei cetatea Ciceului şi o moşie de 3.000 de iugăre în Band. Această idee este întărită şi de un document contemporan lui Ţepeş, o scrisoare adresată curiei nobiliare din Band în care se spune: „Prin prezenta scrisoare rugăm în mod amical pe Domniile Voastre să trimiteţi un om de mărturie, vrednic de crezare, la faţa locului care în prezenţa delegaţilor noştri să convoace în mod legal pe toţi vecinii şi mărginaşii acelor bunuri şi, arătându-le această scrisoare, să-i pună în posesia bunurilor menţionate pe Vladislav Drăculea şi doamna Ana, soţia lui.” Un alt document menţionează că punerea în posesie s-a derulat fără incidente şi „fără nici o opoziţie din partea vecinilor de moşie”. Se pare că după moartea lui Ţepeş (1476), de fapt o crimă petrecută la Snagov, urmaşii lor au moştenit moşia de la Band. Unul dintre aceşti descendenţi se numea tot Vlad şi era pomenit în cronici „fiul lui Ţepeş”. Fiul lui Ţepeş, numit în numeroase hrisoave Ladislaus Drakulya de Sentheesth, primeşte şi o altă moşie (1544), de data aceasta cea denumită Faydos din comitatul Zarandului. În 1563 el mai trăia şi se intitula „Vlad Drăculea, fiul lui Vlad, Domnul Ţării Româneşti”. În documentele epocii se mai arată că el era căsătorit cu Ana din familia Vas de Czegze şi că avea doi copii, dintre care unul se numea Ioan Drăculea de Band. Un alt loc interesant se află în satul Iştan-Tău. Este vorba de puţinele lacuri neantropice din zonă, deşi în urmă cu vreo două-trei veacuri mai erau două lacuri, dar care s-au uscat. Ceea ce pare mai interesant este numele, care potrivit unor autori provine din maghiară, Istentó, ceea ce înseamnă Lacul (Tăul) lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că vechii locuitori ai zonei au atribuit o provenienţă divină lacului, dat fiind ariditatea zonei şi lipsa cronică de apă pentru adăparea animalelor. Acest frumos şi cristalin ochi de apă, aflat pitit printre dealuri, are o suprafaţă de 4 hectare şi o adâncime apreciată la 18 metri. Mai mult ca sigur că în trecut au existat şi alte legende legate de lac, dar ele fie s-au pierdut, fie zac nedescoperite în tomuri prăfuite. Noi am încercat să aflăm tot ce se putea. Un alt loc interesant se află în satul Iştan-Tău. Este vorba de puţinele lacuri neantropice din zonă, deşi în urmă cu vreo două-trei veacuri mai erau două lacuri, dar care s-au uscat. Ceea ce pare mai interesant este numele, care potrivit unor autori provine din maghiară, Istentó, ceea ce înseamnă Lacul (Tăul) lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că vechii locuitori ai zonei au atribuit o provenienţă divină lacului, dat fiind ariditatea zonei şi lipsa cronică de apă pentru adăparea animalelor. Acest frumos şi cristalin ochi de apă, aflat pitit printre dealuri, are o suprafaţă de 4 hectare şi o adâncime apreciată la 18 metri. Mai mult ca sigur că în trecut au existat şi alte legende legate de lac, dar ele fie s-au pierdut, fie zac nedescoperite în tomuri prăfuite.  Nici nu e de mirare că în jurul lacului s-au ţesut o serie de legende: salamandre uriaşe, loc de sacrificiu al fecioarelor în perioade preistorice, alaiuri de nuntaşi înghiţiţi în hăuri care vroiau iarna să traverseze lacul pe o pojghiţă de gheaţă, moroi şi alte făpturi ciudate care încă mai persistă în credinţa oamenilor. Am întâlnit mulţi localnici convinşi de veridicitatea legendelor pe care ni le-au povestit, unii dintre ei fiind dispuşi a se jura cu mâna pe inimă că ne pot arăta grotele sacre în care erau sacrificate în vechime fecioarele satului. Dar ceea ce este mai interesant este povestea lacului în sine şi al unui fenomen extrem de rar: impactul unui meteorit. Unele surse, neverificate şi extrem de fanteziste, dau ca sigură originea meteoritică a tăului. Mitologia orală a locului pomeneşte niscaiva presupuşi şi fantomatici cercetători vienezi de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea care au părut a fi convinşi de geneza de impact a luciului de apă. Ei argumentează teoria lor prin forma atipică a lacului cât şi prin aranjarea nenaturală a straturilor geologice din zonă. O altă variantă, mult mai temeinic documentată, are la bază un cronicar anonim al locurilor care dă şi reperele temporale exacte ale evenimentului: 4 septembrie 1852, între orele 5 şi 6 după amiaza. Cică, în acel timp, primarul aşezării, unul Vaszilui Tyifor (probabil Vasile Trifor) se plimba cu barca pe lac. La un moment dat, a rămas împietrit de groază: din cer s-au auzit „bubuituri groaznice” şi spre marea sa groază, a văzut prăvălindu-se în lac un corp incandescent. În lac s-au format valuri mari, în timp ce şi pe marginea sa cădeau „pietre arzătoare”. Primarul, ca orice primar în momente de criză, a intrat în panică. A şters-o pe malul lacului cu o viteză greu de imaginat şi a avut convingerea că „vine Apocalipsa”. De altfel, aceeaşi părere au avut şi mai mulţi localnici care au fost martori la ciudatul fenomen ceresc. Noroc cu un profesor din Zarand, pe numele de Knőpfler Vilmos care le-a mai readus echilibrul sufletesc, explicându-le că n-au de ce să se teamă. Mai mult decât atât, proful a oferit şi o recompensă celor care vor aduna rămăşiţele „minunii cereşti”. Cu toată spaima în suflet, oamenii văzând pengheii în faţa ochilor, au purces la treabă. Într-un timp scurt, ei au adunat de pe o suprafaţă de circa „o milă pătrată peste 60 de pietre căzute din cer”. Cea mai mare bucată de rocă avea în jur de 3 kilograme, iar găsitorului i s-a dat o recompensă de 500 de forinţi, o sumă apreciabilă pentru acea vreme. Knőpfler a luat mostrele şi a început să le analizeze. Potrivit relatărilor sale, acestea erau de culoare cenuşie cu pete albe şi că „la lovirea cu un obiect de oţel scoteau scântei”. Bucata cea mare a ajuns la muzeul de profil din Viena, iar fragmentele mai mici în posesia unor muzee din Pesta şi al profesorului din Zarand.

RÂMEŢ. Sat. La 16 km. est din Drumul European 81, din centrul oraşului Teiuş, un drum judeţean binişor întreţinut (vorbind de standardele româneşti) se află Cheile şi Mănăstirea Râmeţ. Aici, orice călător dornic să întâlnească locuri pitoreşti are de ce să fie satisfăcut: stânci golaşe (un veritabil paradis al alpiniştilor), atingând parcă cerul, chei sălbatice (pe o lungime ce depăşesc 3 km), case tradiţionale moţeşti, plante rare (cetina de negi, papucul doamnei, tămâiţa etc.), oameni de munte aspri, pe care arareori reuşeşti să-i faci duşmani şi care sunt în stare să pună în faţa drumeţului obosit şi ultimul colţ de pâine pe care trebuie să-l procure de la distanţe (şi în condiţii) incredibile pentru orice orăşean, un aer curat, nepoluat (doar de turiştii de duminică cu casetofoanele răcnind manele) şi, nu în ultimul rând, mănăstirea, loc de popas istoric, cultural şi sufletesc, indiferent de credinţa (sau necredinţa) fiecăruia dintre noi. Tradiţia spune că „dalba mănăstire” a fost ctitorită de doi călugări, Ghenadie şi Romulus, prin anul 1214. Istoria seacă şi rece, cea a datelor incontestabile şi a dovezilor, vorbeşte de anul 1300, dată identificată după primul strat de pictură din interiorul lăcaşului de cult. Primul text identificat după aceeaşi metodă stratigrafică datează din 1377. Viaţa mănăstirească n-a fost una dintre cele mai roze, vieţuitorii de aici, deşi retraşi dintre cele lumeşti, au trebuit să se lovească de istorie, de cele mai multe ori însemnată cu războaie şi nenorocirile ce decurg din ele: pe 20 august 1762 biserica este „bătută cu tunurile” de armata generalului Bukow; pe 23 decembrie 1785, armata habsburgică o asediază din nou, făcând un veritabil prăpăd. Cu toate acestea, comunitatea revine (credinţă? încăpăţânare? fanatism? sau toate la un loc?). În 1826 redevine biserică de mir, iar în 1932 mănăstire. În 1955, aşezământul este transformat în mănăstire de maici. Dar minunea nu durează mult: comuniştii o desfiinţează, transformând-o în cabană turistică (noroc că era zonă necooperativizată, altfel mai mult ca sigur că ar fi transformat-o într-un colhoz, la fel ca şi biserica de la cetatea Colţ). Pentru a împăca şi partidul şi varza, se construieşte de către credincioşi o cabană turistică care este donată statului! Astfel, în 1982, mănăstirea are din nou aviz de funcţionare. În 1988 are loc un procedeu arhitectonic fără precedent, cauzată de infiltraţiile de apă freatică: întreaga biserică veche este ridicată (prin metode hidraulice) la 2,08 m. pentru a i se turna o nouă fundaţie. După decembrie 1989, totul reintră în normalitate, iar pe 30 iunie 1992 este canonizat Sfântul Ghelasie. Interesant personaj şi acest sfânt Ghelasie! Pustnic în întunecimea munţilor, om cucernic, propovăduitor, dar şi făcător de miracole, Ghelasie se înscrie în prototipul perfect al sfinţilor recunoscuţi, în primul rând, de comunitatea pe care l-a păstorit. Potrivit istoriei apocrife (dar şi al frescei atribuite meşterului Mihul), Sfântul Ghelasie a fost egumenul mănăstirii, apoi arhiepiscop al românilor din Transilvania, pe la începutul veacului al XIV-lea. Pe seama sfântului se atribuie o serie de miracole, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie. Se spune că în localitatea Hopagi, în locul denumit „Fântâna Vlădichii”, călugării s-au dus să cosească fânul. Fiind arşiţă, slujbaşii-călugări şi-au aruncat coasele, începând să vocifereze că nu au apă. Atunci, Ghelasie s-a rugat, a făcut semnul crucii cu toiagul, după care a lovit cu el în pământ. Şi, minune!, în locul cu pricina a apărut un izvor menit să-i aducă la tăcere pe călugării cârcotaşi. Un gest demn de un Moise al secolului al XIV-lea! Izvorul miraculos există şi astăzi şi nu a intrat în uitare. Mulţi pelerini vin să bea din izvorul miraculos în speranţa de a se vindeca de diferite boli. Există relatări (neconfirmate din punct de vedere medical) potrivit cărora mulţi oameni s-au însănătoşit, mai ales de boli neuro-psihiatrice. Efect placebo sau altceva? De altfel, nici moaştele Sfântului Ghelasie nu sunt lipsite de elemente neconvenţionale. În 1937-1938, sub piciorul altarului a izbucnit un izvor. Acest fapt a fost interpretat drept un semn ceresc. Tot atunci a fost descoperit şi un craniu de culoare gălbuie, „frumos mirositor” (atribut al sfinţilor). Se spune că acest craniu a purces la un miracol (levitaţie?), ocolind de trei ori zidurile bisericii şi aşezându-se pe fereastra altarului. Acest craniu a fost identificat cu moaştele miraculoase ale Sfântului Ghelasie, ale cărui moaşte se află într-o raclă de argint în biserica mănăstirii. Dar cel mai controversat obiect se află în muzeul (cochet şi deosebit de interesant) al mănăstirii. Este vorba de o bucată de piatră. Dar nu una obişnuită… Legenda (iarăşi!) spune că Ghelasie se întorcea de la Hopagi, ca de obicei, călare pe un asin. Când a ajuns în faţa mănăstirii, venerabilul egumen şi-a dat obştescul sfârşit. Nimic deosebit. Dar… Dar, copita asinului a rămas impregnată în piatră. De aici începe (din nou enigma). Urma impregnată în piatră poate fi văzută de oricine, fiind expusă în muzeul mănăstirii. Credincioşii spun simplu: minune! Geologii (cei mulţi, puţini care s-au perindat pe acolo) dau neîncrezători din cap, strâmbă din nas, refuză să comenteze şi astfel toată povestea continuă să rămâne în uitare. Urma este inexplicabilă, chiar şi pentru cineva care nu este umblată prin zonele geologiei şi antropologiei. Cum de a rămas impregnată o urmă de copită (?) într-o rocă veche de milioane de ani (atunci când asinii mioritici erau de domeniul science-fiction-ului?)? Dacă, într-adevăr, acum şase secole, urma a apărut odată cu moartea egumenului Ghelasie, ce proces energetic încă neelucidat a produs o schimbare (atomico-moleculară) a materiei din proxima apropiere?  Cert este că urma există. Este o dovadă incontestabilă; fie că e vorba de o minune interpretată din punct de vedere religios fie din punct de vedere pur pragmatic, ştiinţific. Cert mai este că nimeni nu şi-a bătut capul pentru a găsi un răspuns, sau cel puţin, pentru a încerca dezlegarea misterului.

AMPOIŢA. Sat. Acum câţiva ani, ziarele titrau pe prima pagină: „A fost descoperit un Stonehenge românesc!” Era mai mult decât un titlu de senzaţie; era o veritabilă invitaţie la aventură. Chiar la intrarea în sat te întâmpină două stânci uriaşe din calcar: sunt Calcarele (sau Pietrele) Ampoiţei, monumente ale naturii. Mai încolo, se deschid Cheile Ampoiţei (tot rezervaţie naturală) lungi de 6 km., cu pereţi stâncoşi abrupţi. Aici sunt numeroase peşteri şi grote (multe neexplorate), cea mai celebră fiind Peştera Liliecilor, lungă de 300 m. Ajuns în sat, te întâmpină case frumoase, cochete, ascunse în veritabile oaze de verdeaţă. Nici nu este de mirare că într-o astfel de zonă superbă agroturismul este în floare. Vin aici nu numai cei care doresc să scape de vacarmul oraşului, dar şi cei dornici de escalade sau de zborul cu parapanta. Oamenii te întâmpină cu o ospitalitate care de multe ori este de-a dreptul jenantă. Localnicii te înconjoară cu atenţie şi sunt dornici să-şi povestească problemele şi necazurile, faptul că pâinea vine doar o dată pe săptămână, că laptele nu se mai colectează de ani buni de zile, că drumul, în timpul ploilor se transformă într-un vast ocean de noroi. Cu toate acestea, ei se simt mulţumiţi că vin numeroşi turişti (mulţi din Occident), care chiar şi pentru sume modice, mai pun un cheag pe veniturile firave ale localnicilor. Un prim lucru care ne interesează sunt, în primul rând, legendele locului. Ca peste tot în Apuseni, localnicii îmi vorbesc despre vâlve, oloşi (uriaşi) sau de năluci care apar în nopţile întunecoase. Dar, aici am întâlnit şi relatări despre un fenomen ieşit din comun: nişte lumini ciudate, fie roşii, fie verzi, care se învârt în jurul piscurilor calcaroase şi care par a avea un „comportament inteligent”. Mai mult decât atât, se formează şi adevărate poduri de lumină între piscuri. Oamenii deşi mai cred în tot soiul de duhuri, totuşi nu-şi pot explica aceste fenomene (nici măcar prin prisma legendelor locale) şi le califică drept „de neînţeles şi cumva înfricoşătoare”.  Urcăm gâfâind panta abruptă şi odată ajunşi, după vreo doi kilometri pe un platou, panorama Apusenilor ne taie respiraţia. Ni se pare că am ajuns într-o oază înconjurată de piscuri semeţe, peste care pluteşte leneş pâcla dimineţii. Băiatul îmi arată un cerc de vreo 15-20 metri diametru, străjuit de bolovani de calcar fasonaţi. Avem un moment de decepţie: ne aşteptam la nişte megaliţi uriaşi, ca la Stonehenge, şi nu la un sanctuar circular din blocuri (ce-i drept măricele) departe de a fi uriaşe. Aici au fost descoperite zeci de schelete. A fost oare un loc de înhumare sacru? A fost un loc de sacrificiu? Arheologii nu au reuşit să dea încă un răspuns. Cert este că sanctuarul megalitic de la Ampoiţa este cu vreo trei milenii mai vechi decât sanctuarul de la Stonehenge, adică de prin mileniul IV – III î.Cr. Cine au fost constructorii sanctuarului? Nimeni nu ştie. Arheologii sunt de acord că a fost o populaţie sedentară, care şi-a creat un sanctuar rotund ca loc de jertfă, de înhumare, de venerare a duhurilor şi zeităţilor străvechi. O altă ciudăţenie: asemenea sanctuare megalitice rotunde, pretutindeni în Europa, se află în imediata apropiere a mărilor. Or, unicatul sanctuarului de la Ampoiţa este că se află departe de mare, în inima uscatului. Oricine merge la Ampoiţa poate întâlni peisaje inedite, superbe, legende ciudate, fenomene stranii, locuri enigmatice cum în puţine locuri din Europa poţi întâlni, oameni sinceri şi amabili şi o zmeurată de casă care te face să uiţi de toate necazurile. Una peste alta, civilizaţiile megalitice din România constructoare de sanctuare continuă să fie învăluite într-un mister care se încăpăţânează să se adâncească cu fiecare nouă descoperire arheologică. Este vorba de o civilizaţie complexă, ivită în zorile civilizaţiei umane. Un lucru este aproape cert: aceste monumente reprezintă unele dintre cele mai vechi locuri sacre de pe teritoriul României.

SIBIU. Municipiu reşedinţă de judeţ (atestat din 1191). Aeroport internaţional. Fortificaţiile Sibiului (sec. XIII-XIV). Turnurile cetăţii (sec. XIV-XV). Biserica evanghelică (sec. XIII-XV) în stil gotic. Biserica spitalului (1293). Catedrala ortodoxă mitropolitană (1902-1906), construită după modelul bisericii Sfânta Sofia din Istanbul. Cazarma Kempel (sec. XV). Zidul cu arce din Pasajul Scărilor (1357-1366). Casa Artelor (1370). Primăria veche (1470-1491). Casele Johann Lula (1501-1514), Weinder (1571), Haller (sec. XVI) în stil renascentist. Hanul „La mielul alb” (sec. XVI). Palatul Brukenthal (1778-1788). Muzeul Brukenthal (cu picturi ale şcolilor flamande, germane, italiene). Muzeul Tehnicii Populare (în Pădurea Dumbrava). Monumente, statui. Teatre, filarmonică. Muzee. Parcul natural „Dumbrava” (30 ha.). Evul Mediu întunecat? Poate că da, poate că nu… Desigur, era o perioadă sumbră, dominată de dogme, paradigme şi constrângeri, o lume dominată mai degrabă de intoleranţă decât de deschidere spre semenul său, un ev bântuit de molime cumplite şi de războaie sângeroase. Dar, dincolo de toate acestea, se crea. Era o perioadă de avânt a tehnologiei (în special al mecanicii), dar şi al filosofiei sau al ştiinţelor concrete. În această lume bizară împărţită doar în lumină şi întuneric, fără nici o nuanţă intermediară, au apărut şi idei şi realizări de-a dreptul geniale, dar care de-a lungul veacurilor au fost înghiţite de colbul istoriei şi de uitarea atât de caracteristică speciei umane. Să ne închipuim Sibiul veacului al XVI-lea: un burg medieval, bine fortificat, cu reguli bine stabilite, aflat la răspântia unor drumuri comerciale importante. Poate acest lucru a fost acel element care a făcut ca urbea să fie receptivă la oameni şi idei noi, venite din toate părţile Europei. Şi, înainte de toate, acest oraş de negustori şi de meseriaşi era o fortificaţie, cu o armată puternică, gata oricând să opună o dârză rezistenţă deselor năvăliri. Într-un asemenea climat, când în permanenţă războiul plutea în aer, toţi cei care se ocupau de tehnica militară, inclusiv artificierii (pirotehniştii) erau persoane care se bucurau de mare cinste şi încredere din partea dirigiuitorilor militari ai cetăţii. Unul dintre aceştia a fost un anume Conrad Haas (1509 – 1579). Numele său n-ar fi răzbătut de-a lungul secolelor dacă un istoric din veacul al XX-lea, Doru Todericiu, n-ar fi descoperit în 1961, din întâmplare un incunabul, intitulat „Colegiatul de la Sibiu”, scris între 1529 şi 1555 şi care reuneşte mai multe studii de tehnică. Ultimul capitol, intitulat „Despre rachete şi utilizările lor” era scris de Conrad Haas şi conţinea o serie de descoperiri şocante pentru acea vreme. Despre ce este vorba? Haas, care a fost şi şeful Depozitului de Artilerie din Sibiu între 1550 şi 1570 descrie modul de funcţionare şi prezintă schiţele de realizare ale unor rachete! Acestea nu erau simple artificii sau pocnitori, ci aveau toate caracteristicile navelor spaţiale moderne. Era vorba de „lăncii zburătoare”  cu rază medie şi mare de acţiune. Procesul de concepere şi realizare a decurs în mai multe etape, desfăşurându-se pe parcursul a peste trei decenii (1529 – 1555). În 1529, Haas concepea o rachetă cu două etaje, una cu trei etaje şi o baterie de rachete. În 1936 proiecta o „căsuţă zburătoare”, de fapt o rachetă prevăzută un modul de comandă, iar în 1555 experimenta cu succes (cu aproape patru secole înainte de inventarea rachetelor moderne!!!) racheta cu trei trepte, prevăzute cu aripioare de stabilizare de forma delta. Tot el a introdus pentru întâia oară denumirea de rachetă. Aceste maşinării puteau zbura cu combustibil solid (un amestec de prafuri explozibile dozate în cantităţi foarte bine studiate, ceea ce denotă o întreagă suită de experimente) sau cu combustibil lichid format din acetat de etil, amoniac (provenind din urină), acid acetic. Toate aceste „ingrediente” sunt descrise chiar şi în cele mai mici detalii. A zburat oare racheta cu trei trepte în 1555? Dacă da, atunci istoria astronauticii va trebui rescrisă din temelii. De asemenea, ar fi interesant de aflat despre performanţele rachetei, cum ar fi altitudinea maximă, timpul de zbor sau raza de acţiune.

Acum, volumul cu pricina se află expus la loc de cinste la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. Atât specialiştii cât şi vizitatorii se uită curioşi, se minunează, emit ipoteze şi… doar atât. De la descoperirea tomului au trecut peste patru decenii şi nimeni nu a avut curiozitatea să reconstruiască racheta lui Haas, deşi acest demers ar fi fost simplu (dat fiind detaliile exhaustive din manuscris) şi deloc costisitor. Păcat… Astfel, încă un exponat de muzeu zace neutilizat, deşi ar putea răspunde la multe întrebări care ne frământă. Şi o paranteză: la trei veacuri şi jumătate de la experimentul lui Haas, tot la Sibiu, în 1894 avea să vadă lumina zilei Hermann Oberth, unul dintre pionierii zborurilor spaţiale. Şi credem că nu este deloc aberantă afirmaţia că istoria se repetă.

ŞINCA VECHE. Sat. Aflată la poalele semeţilor munţi ai Făgăraşului, satul braşovean Şinca Veche pare adăpostită într-o veritabilă oază de linişte. Dar şi acest loc are istoria sa ciudată, neconvenţională. La ieşirea din sat, sub Dealul Pleşu se află o biserică rupestră, numită de localnici „Templul Ursitelor”. Denumirea este explicată de o legendă locală: se spune că pe vremuri, fetele tinere veneau aici în noaptea de Sânziene pentru a-şi afla ursitul. Construcţia rupestră este datată în secolul XVIII, fiind o ctitorie călugărească, dar mulţi consideră că este considerabil mai veche, fiind un loc cultic datând din preistorie. Această ipoteză, incitantă, nu a putut fi (deocamdată) confirmată de descoperiri arheologice. Chiliile au fost săpate într-o rocă moale, friabilă şi este compusă din două încăperi de mari dimensiuni. Ceea ce este interesant este o gaură perfect rotundă din tavanul primei încăperi, având un diametru de aproape 2 metri. Mulţi consideră că avea rolul de horn sau unul pentru aerisire. Aceste ipoteze par puţin plauzibile, pentru aşa ceva nefiind necesară o construcţie grea, de mari dimensiuni. Iar dacă a servit acestui scop, iarna a fost acoperită? Privind această ciudată gaură (puţ?) nu este deloc lipsit de imaginaţie să ne-o închipuim servind un rol ritual. Sau mai mult: putea fi foarte bine un observator astronomic, prezenţa soarelui sau al unor constelaţii putând fi privite în anumite perioade, când se aflau aşezate perpendicular pe gaură. Un astfel de fenomen apărea la solstiţii şi echinocţii marcând debutul unor perioade mitice, rituale? Dar cele mai incitante reprezentări se găsesc în cea de-a doua încăpere. Este vorba de două zgrafii (incizii în rocă). Primul reprezintă portretul unui bărbat pletos, având caracteristicile rasei albe. Nu departe de aceasta întâlnim alta: este vorba despre „steaua lui David”, în mijlocul căruia se află simbolurile orientale yin şi yang. O asemenea reprezentare este total străină iconografiei creştine şi este mai mult decât sigur că sihaştri veacului al XVIII-lea l-au „moştenit” de la nişte precursori enigmatici. Când şi de cine au fost făcute aceste zgrafii rămâne un mister, ca de altfel şi rolul pe care îl jucau în diverse ritualuri. Lucrurile enigmatice nu se încheie aici. Circulă numeroase legende despre apariţia din senin a unor cristale de mari dimensiuni, tocmai în incinta „Templului Ursitelor”. Aceleaşi legende spun că aceste cristale aveau puteri magice. Ultima oară, asemenea cristale au fost găsite de un locuitor al satului prin anii ’40 ai secolului XX. Ce bază reală au aceste legende? Şi chiar dacă au un sâmbure de adevăr, de unde apar aceste cristale? Dintr-o altă dimensiune spaţio-temporală? E o ipoteză deloc hazardată. În preajma bisericii rupestre au apărut pe filmul fotografic formaţiuni plasmatice invizibile cu ochiul liber dar fotografiabile, izbitor de asemănătoare cu fenomenele din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj. „Templul Ursitelor” de la Şinca îşi păstrează cu străşnicie secretele. Poate că ar trebui întreprinsă o campanie arheologică, coroborată cu una etnofolclorică, pentru a încerca decriptarea numeroaselor mistere legate de acest straniu sanctuar.

BRAŞOV. Municipiu reşedinţă de judeţ (atestat din 1234). Cetatea (sec. XV-XVI). Bastioanele (sec. XV-XVI). Bastionul ţesătorilor (sec. XV), cel mai mare din România. Poarta Ecaterina (1559). Casa Sfatului (sec. XV-XVIII). Casa Negustorilor (1539-1545). Biserica Bartolomeu (1260) în stil gotic timpuriu. Biserica Neagră (1384-1477) cu o turlă de 65 m. şi cel mai mare clopot din România. Biserica Sf. Nicolae (sec. XV-XVI). Monumente, statui. Muzee, case memoriale. Teatru, teatru muzical. Zoo. Festivalul internaţional „Cerbul de Aur”. Muntele Tâmpa (rezervaţie complexă). Un oraş mare ca Braşovul are o istorie îndeobşte cunoscută, cu suişuri şi coborâşuri, iar descoperirile arheologice sau documentaţia istoricilor vin doar să confirme anumite detalii, să umple goluri extrem de mici, dar toate acestea nu schimbă nimic din ceea ce ştim despre derularea evenimentelor istorice. Numai că, de multe ori, nişte descoperiri întâmplătoare vin să aducă nedumeriri multiple şi să arunce în aer o istorie împământenită şi bătută în cuie…Aşa s-a petrecut acum vreo trei decenii în Şcheii Braşovului, la punctul numit „Pietrele lui Solomon”. Cercetătorul braşovean Mihai Danciu avea să ne dezvăluie două lucruri învăluite în mister. „Pietrele lui Solomon” sunt de fapt chei adânci săpate în Masivul Postăvaru de către apa zglobie a Văii cu Apă (Valea Scheilor). Pereţii verticali, peşterile, cascadele atrag anual sute de alpinişti sau de simpli doritori de natură, linişte şi frumos. La intrarea în vale accesul este uşor: autobuzul de oraş, care-i cară neostenit pe turiştii veniţi din toate colţurile ţării, şi nu numai. Chiar la intrarea în chei Mihai Danciu ne arată o stâncă izolată. „E «Marele Leu». Priviţi-l cu atenţie.” – ne spune. Ne uităm şi pe cer vedem profilat în mod clar un cap de leu. Dar, aveam să aflăm, seara, chipul suferă o transformare radicală, ultimele raze ale soarelui descoperind o faţă umană, izbitor de asemănătoare cu celebrul Sfinx de la Gizeh. Simplă lucrătură a naturii? Sau e vorba de altceva? Stăm şi privim tăcuţi această apariţie majestuoasă care se profilează pe cerul azuriu. Dar adevărata istorie enigmatică acum începe. Iar protagonistul său este acelaşi Mihai Danciu. De data aceasta ne arată o serie de fotografii şi ne deapănă o poveste stranie de prin 1970. În acea vreme se făceau lucrări de refacere a drumului forestier ce şerpuieşte în vale. La un moment dat, cupa unui excavator a dezvelit o piatră aproape dreptunghiulară, de dimensiuni medii, pe care erau incizate o serie de simboluri ciudate. Erau două cercuri concentrice în mijlocul cărora se aflau două triunghiuri cu vârfurile tăiate. Chiar la mijloc se afla o altă formă incizată, de data aceasta amintind de un romb. Aceste simboluri aveau toate caracteristicile celor solare, folosite în ritualurile ancestrale. Mihai Danciu se afla tocmai în zonă şi având la el aparatul de fotografiat, a reuşit realizarea unor clişee extrem de reuşite. I-a întrebat pe muncitori ce aveau să facă cu piatra, aceştia au dat indiferenţi din umăr. A doua zi a revenit la faţa locului; piatra era tot acolo, uitată de lucrătorii care nu-i dădeau nici cea mai neînsemnată importanţă. Danciu începea să fie îngrijorat, căci prin zonă trecea multă lume şi era imposibil ca piatra să nu fie observată. Decise să vorbească cu un prieten cu ajutorul maşinii căruia să ducă piatra la muzeu. A doua zi, de dimineaţă era prezent, de data aceasta motorizat, la faţa locului, pentru că piatra avea o greutate apreciabilă. Stupoare! Piatra dispăruse. Încercă să vorbească cu muncitorii, dar ei habar n-aveau de nimic. Oare cine a luat piatra? Se află în depozitul vreunui muzeu? Sau într-o colecţie particulară? Sau, poate cineva l-a dus pur şi simplu acasă, pentru a-l utiliza la nişte treburi gospodăreşti… Dar cele mai percutante întrebări abia acum urmează. Ce reprezintă simbolurile? De cine au fost create? Şi mai ales, când? Stânca cu aspect ciudat şi piatra cu simboluri (poate şi alte pietre care nu au ieşit la suprafaţă, au făcut parte dintru complex ritual, plasat undeva în zorii omenirii? La nici una dintre aceste întrebări nu putem răspunde. Dispariţia pietrei, misterioasă şi inexplicabilă, indică un final deschis ca în zona crepusculară.

MIERCUREA-CIUC. Municipiu reşedinţă de judeţ (atestat din 1427). Castelul-cetate Miko (1611 – 1621). Complexul baroc Şumuleu: Catedrala barocă (1804 – 1835) având cea mai mare statuie din lemn din lume a Fecioarei Maria, statuie făcătoare de minuni; capelele (sec. XVII – XVIII). Biserica romano-catolică „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” (sec XV – XIX), fortificată. Fostul sediu al scaunului Ciuc (1780). Fosta garnizoană de grăniceri (1786). Primăria veche (1884). Biserica „Sf. Nicolae” (1929-1935) pictată de Gheorghe Belizarie (1936). Muzeul secuiesc al Ciucului. Case memoriale. Patinoar artificial (4.000 locuri). Staţiunea balneoclimaterică Jigodin-Băi cu ape minerale feruginoase, carbogazoase. „Cling! Cling! Cling!” – se aude sunetul a mii de clopoţei mânuiţi cu dibăcie de copii, care le scutură în forma crucii. Ei sunt deschizătorii de coloană şi sunt îmbrăcaţi în pitoreşti costume populare. În urma lor, tineri vânjoşi poartă imense steaguri sfinte, simbolurile comunităţii. Apoi, sute de pelerini, unii cu flori în mână, alţii purtând statuia Fecioarei, cântă imnuri de slavă, transmise din generaţie în generaţie, dedicate Fecioarei Maria. Şirul pelerinilor pare nesfârşit. Sute de mii de oameni vin de Rusalii la Şumuleu-Ciuc pentru tradiţionalul pelerinaj de Rusalii care se desfăşoară neîntrerupt de 560 de ani. Cei mai fervenţi credincioşi vin pe jos, unii de la distanţe de zeci de kilometri. Poţi vedea oameni la vârsta senectuţii sau copii de-o şchioapă. Mulţi dintre ei sunt îmbrăcaţi în superbe costume populare. Vin pelerini nu numai din Transilvania, din zona Iaşului sau al Craiovei, dar şi din mai toate părţile Europei, precum şi din cele două Americi şi chiar din Australia. Aşa începe unul dintre cele mai mari pelerinaje catolice din lume, concurând cu cele de la Lourdes, Fatima sau Medjugorje. Cert este că este cel mai mare şi mai impresionant pelerinaj catolic dintr-o ţară preponderent ortodoxă. Până prin anii 50 al veacului XX, când a devenit parte componentă a oraşului Miercurea-Ciuc, Şumuleu a fost o localitate de sine stătătoare, fiind cunoscut sub numele de Sumbov (1333), Sumlov (1334) şi, ulterior, Csiksomlyo. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, călugării franciscani întemeiază o abaţie şi construiesc o biserică în stil gotic, a cărei ctitorie este atribuită de tradiţia orală lui Iancu de Hunedoara. Primul pelerinaj are loc în 1444, ca urmare a îndemnului Papei Eugeniu al IV-lea care, printr-o enciclică, îi chema pe credincioşi să facă pelerinaje în cinstea Fecioarei Maria. Dar ca dată fixă, Rusaliile, au fost statutate abia în 1567. Atunci, principele transilvan Janos Zsigmond a început convertirea forţată a ardelenilor la protestantism. Locuitorii din scaunele secuieşti ale Ciucului şi Gheorgheniului refuzau acest lucru. În sâmbăta de Rusalii al acelui an ei s-au adunat la Şumuleu şi printre osanale aduse Fecioarei, au jurat că-şi vor apăra credinţa catolică, chiar şi cu arma în mână. Bătălia cu principele a avut loc undeva prin Munţii Harghitei şi s-a soldat cu victoria zdrobitoare a catolicilor. Din acel moment, tradiţionalul pelerinaj dedicat Fecioarei are loc an de an în sâmbăta Rusaliilor. Actuala catedrală barocă a fost construită într-un răstimp de peste 70 de ani (1804-1876) după planurile arhitectului Konstantin Schmidt. Intrând înăuntru, te impresionează grandoarea construcţiei. Vitraliile imense, statuile cu iz renascentist, cupola măreaţă, toate îţi creează o impresie de micime aidoma unui Gulliver ajuns într-un templu al uriaşilor. Şi, pretutindeni, numeroase odoare aurite. Peste tot aur. Mult, mult aur. Dar obiectul cel mai de preţ este statuia din lemn a Fecioarei. Ea datează din 1510-1515 şi provine din atelierul vestitului sculptor Vei-Stoss, fiind cea mai mare statuie din lemn a Fecioarei din lume. Statuia în stil renascentist o reprezintă pe Fecioară în chip de regină care are pe cap o coroană din 12 stele, iar sub picior, luna şi este considerată cea mai mare statuie din lemn din lume a Fecioarei, având o înălţime de 2,27 de metri. Tradiţia atribuie statuii capacităţi miraculoase. Se spune că radiază o lumină nepământeană în vremuri de belşug şi plânge în perioadele de restrişte. Există şi numeroase legende legate de ea: în 1661, când biserica a fost incendiată de tătari, statuia a rămas singura intactă. Văzând acest miracol, căpetenia tătarilor a dat ordin să fie scoasă dintre dărâmăturile calcinate. Dar nici opt boi n-au reuşit s-o mişte din loc! Atunci tătarul a lovit-o cu sabia. Gest fatal, căci mâna i-a paralizat pe loc. Dar pentru credincioşi, cea mai importantă putere atribuită statuii miraculoase este cea de vindecătore. Drept mărturie pentru vindecările miraculoase stau zecile de tăbliţe de marmură din jurul amvonului, puse de persoanele cuvioase care s-au vindecat ca urmare rugilor fierbinţi aduse Fecioarei de la Şumuleu. Fiecare congregaţie, când ajunge în faţa catedralei se opreşte pentru o clipă şi înclină drapelul în direcţia altarului. Apoi, cu pioşenie, credincioşii pătrund înăuntru. Cu feţele radiind, cu lacrimi în ochi, se apropie de statuia Fecioarei. O ating cu pioşenie cu o creangă înverzită sau cu o batistă curată. Aceste obiecte sunt ţinute acasă în mare cinste, până la următorul pelerinaj şi sunt considerate aducătoare de bunăstare şi prosperitate. După acest ceremonial, pelerinii se îndreaptă spre Dealul Golgotei, aflată nu departe de catedrală. Pe povârnişul abrupt care urcă până la 1035 de metri sunt 14 cruci, simbolizând popasurile lui Isus pe drumul supliciului. Unii parcurg povârnişul accentuat desculţi sau în genunchi. La fiecare cruce, pelerinii se opresc, îngenunchează şi rostesc în cor rugăciuni. În cele din urmă, după popasurile obligatorii, ajung pe culmea Salvator unde sunt trei capele, dintre care cea mai renumită este capela Salvator, ale cărei temelii au fost puse în 1456. Apoi coboară pe celălalt versant unde este instalat altarul în aer liber. În vale, sute de mii de oameni. Peisajul este copleşitor: coloritul viu al veşmintelor contrastează cu verdele crud al miilor de ramuri verzi din mâinile pelerinilor. Preoţii şi călugării spovedesc credincioşii în aer liber într-o succesiune halucinantă, deoarece se apropie ora marii slujbe, la care, conform datinii, nu pot participa decât cei cu sufletul limpezit de taina spovedaniei. Pe la prânz, toate clopotele încep să sune. De la marea catedrală porneşte „cordonul”. Este o funie groasă, împletită, purtată în careu de tineri îmbrăcaţi în tradiţionale costume populare. În interior, înalţi prelaţi şi liderii spirituali ai principalelor ordine călugăreşti. Purpuriu, alb, negru, verde, maroniu, albastru. Acest conglomerat de culori din interiorul „cordonului”, pe lângă pitoresc, adaugă şi o notă de sobrietate. Dar cel mai de preţ lucru din interiorul acestui careu este „labarum”, steagul sfânt al Şumuleului. El datează din 1567, are o greutate de peste 30 de kilograme şi este purtat de cel mai merituos elev al colegiului catolic. În sunetul clopotelor, procesiunea porneşte. În faţă, tot conform tradiţiei, câţiva mineri din Bălan. Nu lipseşte nici un imens portret al legendarului episcop Marton Aron, cel care după ce a rostit o predică virulent anticomunistă cu ocazia pelerinajului din 1957, a fost arestat pe loc de agenţii Securităţii, după care a fost condamnat la arest la domiciliu pe viaţă. După ce înconjoară Dealul Şumuleu, „cordonul” ajunge la altar. Începe slujba divină ce durează peste o oră, după care pelerinii coboară în vale. Catedrala devine din nou neîncăpătoare. Slujbele se ţin lanţ, până cu mult după miezul nopţii. Cei care nu reuşesc să intre, caută umbra copacilor, îşi desfac desaga şi se ospătează. Însă cel mai straniu lucru se petrece în zorii duminicii Rusaliilor. În acest moment are loc o procesiune parcă decupată din ancestralele rituri solare. În plină noapte, sute de pelerini urcă pe Dealul Salvator. Ei vor să participe la „privitul în soare”, un ritual niciodată încurajat, dar nici interzis de biserica romano-catolică. În întunericul spart doar pe ici-colo de lumina câtorva lumânări, se înalţă în aerul rece corul glasurilor ce intonează tradiţionalele imnuri dedicate Fecioarei. Dacă-i întrebi pe pelerini de ce participă la această procesiune, îţi răspund simplu: „Aşa se obişnuieşte”. Dar cei mai fervenţi păstrători ai acestei tradiţii sunt ceangăii de pe Valea Ghimeşului. Treptat, orizontul estic începe să se lumineze, iar tonalitatea imnurilor creşte proporţional cu cea a luminozităţii. Se întrepătrund sute de voci şi ceea ce este mai tulburător este faptul că acelaşi imn sau psalm este cântat la unison, în maghiară, română, sârbă, germană sau engleză. Când se face lumină de-a binelea, printre pelerini se aude un murmur: „Au venit ceangăii! Au venit ceangăii!”, semn că până la apariţia discului solar nu mai este mult. Apoi, brusc, parcă făcând un salt, discul roşiatic, purpuriu, apare deasupra brazilor. „Aleluia! Aleluia!” – se aud sute de aclamaţii. Un grup de catolici din Iaşi, după fiecare psalm, intonează în cor: „Aşa a fost, aşa şi este, aşa va fi mereu”. Simţi frisoane pe şira spinării şi ai impresia că ai fost transportat într-o eră demult apusă. Unii văd în discul solar chipul Fecioarei, alţii un porumbel, dar cu toţii au convingerea că dacă soarele nu este umbrit de nori, va veni un nou an mitic fast, lipsit de griji şi de pericole. Când soarele deja se transformă într-un bulgăre de foc, pelerinii se pregătesc să se întoarcă la casele lor, nu înainte de a rupe crengi înmugurite, ca simbol al renaşterii vieţii. De fapt, istoria mitico-solară a Şumuleului se pierde în istorie. În incinta catedralei baroce, chiar la intrare, pot fi văzuţi doi cilindri de piatră denumiţi „pietrele păgâne ale secuilor”. Au fost găsiţi îngropaţi la mare adâncime, în timp ce se săpau fundaţiile catedralei. Pe unul dintre ei se pot vedea cercuri concentrice legate între ele cu zig-zaguri, iar în mijloc un simbol solar. Nu se exclude ipoteza că ar fi făcut parte dintr-un sanctuar solar neolitic. Enigma se adânceşte când citim inscripţia de pe zidul exterior al Capelei Salvator: „În acest loc s-a văzut coborând din cer o scară şi au avut loc procesiuni şi sunetul muzicii. De aceea acest loc se numeşte Salvator. 1734 DI. 30 aug.” Simplă fabulaţie sau reflectarea unei apariţii misterioase şi nepământene?  Parcă pentru a întări ipoteza că Şumuleul constituie un loc unde s-a perpetuat un misterios cult solar, vin şi cele trei cadrane solare din curtea abaţiei, datând din secolele XVII – XVIII. Indiferent de ce religie eşti, dacă eşti credincios sau nu, este imposibil să nu te impresioneze pelerinajul de la Şumuleu. Nu atât amploarea, numărul de pelerini, ci mai ales atmosfera, culorile şi vechile tradiţii te determină să fi conştient că de Rusalii te afli într-unul dintre cele mai importante locuri sacre ale Europei. Oricum, pelerinajul de Rusalii de la Şumuleu este un spectacol feeric, fascinant, pe care orice om ar trebui să-l vadă cel puţin o singură dată în viaţă.

SIGHIŞOARA. Municipiu (atestat din 1224)  Ansamblul urban medieval (sec. XIV – XVII); străzi înguste şi case tipice; zid de apărare cu turnuri şi donjoane; turnurile diferitelor bresle (sec. XIV – XVII); Turnul cu ceas (sec. XIV) înalt de 64 m. Biserica fostei mănăstiri a dominicanilor (sec. XIII – XV), cu altar baroc din 1680 şi orgă. Biserica evanghelică din Deal (sec. XII – XV) în stil romanic. Biserica evanghelică (a leproşilor) (înc. sec. XVI). Biserica „Intrarea în Biserică” (1788). „Scara şcolarilor”, din alemn, acoperită, cu 175 de trepte (1642). „Gangul babelor”, din lemn (1844). Casa Vlad Dracul (1431-1436) în care se presupune că s-a născut Vlad Ţepeş. Casa Teutsch (sec. XVII). Casa cu Cerb (sec. XVII). Biserică evanghelică (sec. XV) în localitatea componentă Hetiur. Pe Platoul Breitner rezervaţie forestieră cu arbori seculari. Muzee. Anual, Festivalul de artă medievală şi Festivalul „Pro-etnica”. Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului (de aici vine numele de Dracul, de la denumirea latinească draco=dragon, respectiv familia Drăculeştilor), un ordin elitist din care făceau parte capetele încoronate ale epocii, a avut o viaţă agitată. Pe lângă pericolul continuu reprezentat de Imperiul Otoman, a avut de înfruntat şi o puternică opoziţie internă. Lupta sângeroasă dintre clanurile Drăculeştilor şi Dăneştilor reprezenta un şir fără de sfârşit de războaie, crime şi răzbunări sângeroase. El a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri (1448, 1456-1462, 1476). Deşi la începutul domniei a acceptat suzeranitatea turcească, în 1461 refuză haraciul. Împreună cu contemporanii săi, la fel de celebri (Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin în Transilvania, Ştefan cel Mare în Moldova) duce o politică antiotomană, obţinând victorii răsunătoare (Giurgiu, Chilia, Târgovişte etc.). În perioada dintre domnii, a trebuit să se refugieze, în special în Transilvania. Timp de 12 ani, a fost prizonierul lui Matei Corvin la Vişegrad, care l-a condamnat pentru cruzimea sa. Aici, în detenţie, a trecut la catolicism. A fost asasinat la Snagov în 1476 la vârsta de numai 45 de ani. Se spune că a fost un domnitor extrem de crud şi sângeros, idee preluată din istoriografia germană, el pedepsind aspru, prin tragere în ţeapă, duşmanii şi opozanţii. În folclor se perpetuează legende favorabile lui Ţepeş care a creat un climat de securitate publică, anihilând tâlharii, hoţii, vagabonzii şi cerşetorii. Cruzimea lui Ţepeş, preluată timp de secole de cronicile medievale şi post-medievale, coroborată cu credinţele populare despre vampiri, strigoi şi vârcolaci, au stat la baza romanului lui Bram Stoker, ,,Dracula", care amplasează castelul contelui-vampir &am

Listeaza